Intre 16 si 24 septembrie, la Timisoara se desfasoara cea de-a XII-a editie a Festivalului Dramaturgiei Romanesti. Deschiderea ii apartine spectacolului "Athénée Palace Hotel", regizat de Alexander Hausvater la Teatrul National din Timisoara, o piesa care, in opinia scriitorului Robert Serban, "va fi halucinanta, pentru ca si textul este halucinant". Alexander Hausvater si-a propus ca prin aceasta premiera mondiala sa ofere "primul spectacol al unei Romanii europene".
Ati cumparat in Statele Unite ale Americii, dintr-un anticariat, cu 50 de centi, jurnalul contesei Waldeck - "Athénée Palace". in carte e descrisa atmosfera bucuresteana din anii '40, asa cum e ea receptata de Rosie Waldeck, o jurnalista de la saptamanalul Newsweek, venita in Romania pentru a trimite corespondente despre al doilea razboi mondial. Ce v-a atras cel mai mult la aceasta carte?
Ce stiau multe generatii, poate cinci, sase, sapte, de nord-americani, despre o tara numita Romania, venea din acest volum. Restul era Dracula si Nicolae Ceausescu. Cunostintele de baza veneau din aceasta carte, care nu este o istorie scrisa, ci o istorie orala, bazata pe interviuri. Mi s-a parut interesant ca, intr-o perioada istorica asa de importanta, in care se intamplau Auschwitz, Tahal si cele mai mari orori, se intalnesc intr-un singur loc din Romania si aliati, si nemti, si romani, care vorbesc, se iubesc, se urasc, se leaga unul cu altul ca si cum razboiul nu ar exista. Extremismul conduitei umane, ipocriziile... Cand se intampla ceva, in acelasi timp altii fac bani pe acel razboi, altii cuceresc femei. Este absurdul si complexitatea contrastului.
Recent ati marturisit ca a existat un resort interior, intim, ce v-a determinat sa cumparati volumul. Ce va leaga de Athénée Palace Hotel?
Athénée Palace era un loc din copilaria mea, unde tatal meu isi intalnea banda de prieteni, in fiecare duminica si stateau la aceeasi masa, in braseria Athénée Palace-ului. Eu, copil fiind, mergeam la teatru foarte mult in Romania, pana la varsta de 7-8 ani. Dupa ce ieseam de la teatru, veneam si stateam cu ei o ora, in care auzeam vrute si nevrute. Erau si artisti, si boema Bucurestiului din vremea aceea, si politicieni. Mi se parea o oaza minuscula, un univers aparte, in care totul putea sa se intample. Era ca un fel de materializare a unui basm.
Jurnalul tiparit e voluminos, are peste 300 de pagini. Piesa pe care ati montat-o la Timisoara surprinde doar o zi din iunie, cea a caderii Parisului. Cat de dificila a fost scrierea scenariului?
Adaptarea nu este bazata deloc pe carte. Multe personaje sunt inventate, majoritatea lucrurilor sunt inventate, istoria este reinventata. Cartea este o sursa de inspiratie, o rasuflare, dar noi am mers mai departe. Luam in considerare faptul ca vedem Romania prin ochii unui strain, care are cu totul alte referinte istorice, mitologice, de povesti. Ce vede ea este nu o Romanie obiectiva, istorica, ci ce vrea sa vada. Ea era nazista la inceput, credea foarte mult in Germania, dar incet-incet, de la un reporter-corespondent, ea devine o participanta si pe undeva incepe sa inteleaga lucrurile despre Romania intr-un fel in care altii nu au reusit. E clar ca romanii nu stiu istoria lor, ce s-a intamplat... Dupa 20 de ani, incep sa isi refaca istoria.
Piesa "Athénée Palace Hotel" este un experiment unic. E un fel de Turn Babel, in care se vorbesc opt limbi: romana, germana, maghiara, franceza, rroma, engleza, spaniola si rusa. S-a mai facut asa ceva pana acum?
Nu. Dar raspunsul important nu este acesta. Pentru mine conteaza ca spectacolul in sine, cu stilul lui, cu subtextul lui tematic si emotiv, este un spectacol al ceea ce cred eu ca va fi Romania europeana. O Romanie care poate sa ramana corupta si asa mai departe, dar care va fi fortata sa deschida portile, sa fie la ora Europei, sa isi asume o responsabilitate si sa piarda complexul de inferioritate. Romanul este mult mai cultivat decat francezul de rand, este mult mai activ in posibilitatile lui, insa nu isi asuma acest lucru.
Traiti de mai multi ani in Canada. Ati emigrat la 7 ani in Israel. Si totusi va intereseaza Romania. Intocmai ca si pe contesa Waldeck. Ce vedeti dumneavoastra dincolo de o tara frumoasa si saraca?
Romania este probabil tara in care teatrul mai are inca o justificare. Eu sunt un jucator de teatru, povestitor de teatru. In restul lumii, teatrul a murit. Biletele de 150-200 de dolari inseamna ca prea putini pot sa mearga la spectacole. Teatrul exista numai in societati ca Romania, ce nu stiu pe ce directie sa o ia, stanga sau dreapta, in care se spune adevarul si se minte, care se minte pe sine, care are iluzii, in care se vorbeste despre trecut in feluri diferite si despre viitor intr-un singur fel. Este o tara a teatrului, in care inca merita sa fii artist de teatru. De asemenea, aici e publicul cel mai bun pe care l-am gasit, la Iasi mai ales. E cultivat, interesat de teatru si care poate va fi influentat si reorientat prin prisma teatrala. Sper ca Romania nu va pierde acest lucru cand totul se va privatiza si se va schimba. Atata timp cat eu cred in asta, lucrez aici. Romania are un potential genetic de actorie extraordinar. Din pacate, invatatura teatrului lasa de dorit. Fiecare roman este un actor al supravietuirii, un poet al cum sa ies din situatia asta, fiecare minte teatral ca sa se amelioreze sau minte fara sa stie ca minte, urmarind metoda stanislavskiana.