Sunt tot mai multe zilele
in care ma apuc de lucru
cu sentimentul unei imense desertaciuni.

Am starea de spirit a celui care stie ca va sfarsi curand si ca nimic din ce a avut un sens, pana a afla ca totul s-a terminat, nu mai conteaza. Nu trebuie sa stii ca mori seara sau peste o luna, un an ori cinci ani, ca sa-ti pierzi, fara o pricina deslusita, motivatiile. Si motivatiile fac infarct. Ti le recuperezi partial sau in cea mai mare parte, dar dupa prima cadere in derizoriu a sensului vietii, nimic nu mai e cum a fost. Sentimentele, si ele, pot sa faca sincope. Iti obosesc clinic speranta, asteptarea, bucuria de a te trezi in zori viu, politeteaa€¦ Cu o zi inainte erai o bomboana de om, iar dupa o noapte de prabusire brusca in non-sens, devii un individ indigest, cu care e mai bine sa nu deschizi vorba.
Nimeni n-a studiat infarctul trairilor, degradarile lor si cauzele care le provoaca. Iata un batran care citeste fara ochelari. Daca insa umbli, la randu-ti, sa-i citesti inlauntrul in ochi, acolo nu mai e nimic, decat un pustiu. I s-a istovit privirea, desi organul e functional. E foarte probabil ca indesirea starilor de lehamite generalizata sa fie in relatie cu instabilitatea si cu viciile guvernarilor, pe care le-am apucat, nadajduind c-o sa primim o determinare importanta si de sus, de la stapanire. Ori, de aici nu avem ce astepta. Dau daca mijeste a ziua undeva, departe, aceasta geana de lumina e prea departe ca sa mai credem ca e si pentru noi. E posibil ca binele sa aiba o evolutie mai putin sesizanta decat raul, care e de regula exploziv, neasteptat. Binele tuturor n-are nici un capat, pe cand raul social individual si zilnic, cel masurabil, care doboara omul, are mereu un nume si o cadenta. Totul ne spune ca maine n-are cum sa ne fie mai bine ca azi, desi tara se transforma si, candva, istoricii vor conchide ca asa s-a nascut binele, in convulsii.
Regret, dar nu-s chiar atat de dotat incat sa simt concomitent prezentul si viitorul. Occidentul are un control asupra viitorului imediat. Noi nu controlam nici macar prezentul, nu avem nici o definitie solida a trecutului, ca sa ne putem baza pe ceva. Romania noastra e o tara care vietuieste si supravietuieste.
Romania noastra e o tara care nu mai asteapta nimic, Bruma de nationalism, pe care o cultivam mai degraba in secret, ca pe o ultima rezerva sufleteasca strategica, e tulburata de noua trezire europeana, de indoielile care vor spori in paralel cu integrarea, de dezbracarea de romantism si de metafore a istoriei.
Un tablou de Gauguin are
drept titlu trei intrebari: Cine suntem? De unde venim? Incotro mergem? Sunt cele trei intrebari la care, daca n-ai niste raspunsuri de care sa te sprijini toata viata, traiesti spanzurat intr-un neant. Comunismul dadea raspunsuri, chiar daca false, si individul isi cladea viata pe o pluta, convins fiind ca e o insula. Pentru individ, o minciuna lunga e preferabila unor adevaruri scurte. Prezentul nu numai ca nu ofera raspunsuri stimulatoare, dar a renuntat sa-si mai puna intrebari. Romania vietuieste ca o gelatina, fara nici o intrebare, nici pentru anul ce vine, nici pentru anii ce vin dupa 2007.