Cine citeste revistele Amadeus, Mezzo sau alte publicatii privitoare la muzica, avand ""Conservatorul la baza"", e socat de inmultirea, pe scenele Filarmonicilor,
a interpretilor tineri chinezi. Dar si de numarul si importanta concursurilor castigate de acestia.

Sunt numerosi, perfecti, si, in plus, ieftini. Decat sa platesti scump un pianist american plin de hachite, mai bine angajezi cinci chinezi seriosi, studiosi si surprinzator de dotati. Referindu-se la acest misterios talent pentru muzica europeana culta a chinezilor, un critic francez gasea ca e vorba de o ""fericita simbioza"". S-ar putea sa fie, numai ca e una cu sens unic. Ne simbiozeaza doar ei. Chinezii canta Mozart, Beethoven, Bach si Boulez, dar pianisti europeni, care sa cante frecvent muzica simfonica si de camera chinezeasca, nu se cunosc. Daca, fireste, vor fi existand. Fenomenul e cultural, dar mai ales de piata. Invazia de instrumentisti asiatici foarte dotati nu poate fi discutata separat de invazia de produse chinezesti la preturi care bulverseaza concurenta. La calitate comparabila, China ofera totul la preturi si mai mici. Ce inseamna asta in domeniul marfurilor de larg consum stiu, probabil, comerciantii, dar ce ar fi sa insemne in industria spectacolului european nu se intreaba, am impresia, nimeni. Sau se intreaba, asa, ca la un fapt excentric, doar cand baga de seama ca in rolurile de opera chinezii nu sunt la fel de providentiali ca in aceea simfonica.
Putini stiu ca piata de arta europeana e inundata de copii - ulei pe panza - dupa tablouri vechi si moderne frantuzesti, englezesti, italiene si spaniole, realizate de absolventi de Belle Arte din China, dupa reproduceri de toata mana si la cativa dolari imaginea. In Montmartre, pe varful dealului spre care urca turistii din toata lumea, buticurile cu picturi realizate pasamite de artistii ambulanti ai locului sunt pline, de fapt, cu contrafaceri chinezesti importate la pret de o friptura si revandute naivilor de pe toate meridianele la cost de opere originale. Un cunoscator isi da seama imediat ca e vorba de niste facaturi, mai cu seama ca, oricat de scoliti si de disciplinati ar fi absolventii de Beaux Arts din Shanghai, fiziognomiile neasiatice le dau mare bataie de cap. Dar turistilor, care nu se simt impliniti spiritual daca nu duc acasa o pictura cumparata din Montmartre, nevoia de suvenir le e satisfacuta. Ca si nevoia de a-si breveta, printr-o achizitie ""chiar de acolo"", voiajul vietii si inrudirea cu boema.
Acum, stiind cat de sensibili sunt chinezii la parerile fratilor romani, n-as vrea sa se creada ca am ceva cu artizanii lor si cu exportul masiv de muzicieni. La urma urmei, e mai bine pentru toata omenirea cand creste productia de muzicieni, decat
atunci cand se aude muzica tunurilor. Totusi, nu pot sa nu-mi pun intrebari in ce priveste echilibrul de sanse intr-o competitie artistica cu rigori foarte bine filtrate de timp. Pe de alta parte insa, trebuie sa observam ca de prea multa muzica buna n-a murit pana azi nimeni. Ca pana si vitele in grajd cresc mai frumos si dau mai mult lapte cu un fond muzical Mozart.