Dintre colegii si cunoscutii al caror spirit m-a desfatat si totodata m-a complexat cativa n-au lasat in urma decat amintirea unor minti scaparatoare si nimic altceva.
Nu desteptaciunea lor iesita din comun m-a speriat, ci faptul ca erau foarte convingatori in tot ce negau. Dupa ei, nimic din ce-mi propuneam eu sa fac in viata nu merita stradania. Parca s-ar fi vorbit. Oameni de varste diferite si din locuri diferite incheieau discutiile despre facerea unei carti sau alta facere artistica in acelasi chip: Ei, si?! Un ""Ei, si?!"" retoric, dar si marcat de un secret, accesibil numai lor, numai inteligentilor cu replica ascutita. Un ""Ei, si?!"" al carui inteles niciodata deslusit era ca, fara acest secret al scepticilor, nimeni - si, deci, nici eu - nu avea nici o sansa la marea realizare profesionala. Dar ca era destul ca ei, spiritualii, sa-si puna ambitia si capodopera era ca si nascuta. Toti aveau aerul ca stiu bine drumul spre opera mare si ca nu le lipsea decat determinarea de moment. De la unii am asteptat decenii de-a randul plin de incredere OPERA. Acum stiu ca numai gura a fost de ei. Totusi, cand ii mai intalnesc si ii ascult - cu un plus de tulburare fata de vremea cand eram cu totii mai tineri, deoarece varsta ii face si mai fermecatori in peroratia lor pesimista - nu pot sa nu ma intreb de valabilitatea tenacitatilor mele: Ei, si? Daca totusi, n-a meritat? Daca era nevoie de o alta determinare, superioara placerii simple de a face?
Oamenii mai trebuie si descurajati, insa nu e pacat mai mare decat perseverenta in tagada a celor apropiati. Nu pentru ca ar sti, intr-adevar, drumul drept si sigur spre realizarea importanta in viata, ci dimpotriva, fiindca nu-l stiu, dar ii timoreaza pe creduli cu trufia unei taine pentru alesi. Simt rasuflarea unuia din alesii fara opera in ceafa de vreo douazeci de ani. Intr-un fel, mi-a facut un serviciu, pentru ca m-a tinut intr-o permanenta dubitatie: o fi sau n-o fi bine ce scriu si cum scriu? In alt fel, m-a si umilit, intrucat s-a considerat parca indreptatit de pronie sa trateze cu o amicala superioritate fiecare carte noua. Mi-am dorit mereu - in ciuda replicilor sale cuceritoare - sa nu afle c-am mai publicat o carte. Mai mult, mi-am dorit sa nu-l fi cunoscut, ca sa nu indur atatia ani o amicitie pe cat de condescendenta, pe atat de stearpa.
Noi, cei multi, care avem de la natura impulsul de a face si de a nu ne intreba daca a meritat decat la final, suportam un handicap, deoarece la fel de multi sunt si inteligentii din preajma care zic ""Ei, si?!"". Partea proasta e ca, pentru popor, apelipsirea, superioara lor neincredere in orice facut mai de Doamne ajuta, e dovada suprema a inteligentei creatoare. Par mai creatori in neincepere, decat cei care incep o treaba, si mai creatori in amanare, decat cei care si termina treaba.