Showbiz • 26 Decembrie 2022 • 12:59 • de Alexandra Chivu

Eugenia Margareta Elena, cunoscută marelui public sub numele de Gina Patrichi, a visat dintotdeauna să fie actriță, lucru care s-a și întâmplat. Ba mai mult, a fost chiar una dintre cele mai mari din România. A debutat pe scena Teatrului din Galați, iar din 1966 a fost angajată la Teatrul Bulandra, pe a cărui scândură a jucat până la sfârșitul vieții. Aceasta a murit la numai 58 de ani, fiind răpusă de cancer. Detalii despre viața sa privată, roluri, spectacole reprezentative în teatru, intrigi precum problemele pe care le-a avut cu regimul comunist și un scurt interviu cu aceasta, realizat de Sanda Faur, pentru revista „Flacăra”.

Viața actriței Gina Patrichi

Gina Patrichi, născută în 8 martie 1936, în București, decedată pe 18 martie 1994, în București, a fost o actriță de film, radio, teatru, televiziune și voce apreciată în România. A fost al doilea copil al lui Grigore Patrichi, șef de laborator la Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic și al Elenei Patrichi. A urmat Școala „Ion Creangă”, apoi Liceul de fete „Domnița Ileana”.

În cele ce urmează a făcut cursurile Institutului de Teatru „I.L. Caragiale” din București, la clasa Aurei Buzescu, timp de trei ani, unde a fost admisă chiar dacă nu își încheiase încă studiile liceale, dar și exmatriculată înainte de absolvire, din motive disciplinare.

În pofida acestui fapt, a fost angajată la abia înființatul teatru din Galați, unde a debutat în spectacolul „Nota zero la purtare” de Octavian Sava și Virgil Stroenescu, regizat de Valeriu Moisescu. Experiența alungării din unitatea de învățământ s-a dovedit benefică în timp, căci a determinat-o să își schimbe atitudinea care o prefigura pe artista perfecționistă de mai târziu.

Gina Patrichi a jucat la Teatrul Dramatic din Galați până în anul 1964, când a fost invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din București, condus de Liviu Ciulei. Aici a debutat în 29 ianuarie 1964, în piesa „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebaastian.

A lucrat cu mari regizori precum Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, și a colaborat extrem de bine cu actorul Ion Caramitru, în postură de regizor, sau coregrafa Miriam Răducanu.

Citeste si:
Laura Cosoi, despre a patra sarcină. Actrița își trăiește visul:...
Laura Cosoi, despre a patra...

Cât despre viața privată, Gina Patrichi a fost căsătorită cu avocatul Victor Anagnoste, din anul 1959 până la decesul prematur al artistei. Din iubirea celor doi s-a născut fiica lor, Oana, în 1966.

„În meseria noastră, dacă nu eşti în stare să o iei mereu de la capăt, eşti pierdut. Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinereţe în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri – spun eu – niciodată nu-i prea târziu. Şi pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!”, spunea Gina Patrichi.

Probleme cu regimul comunist

Gina Patrichi a fost o actriță complexă, care a dat viață unor personaje memorabile. Cei care au cunoscut-o au spus că era o femeie frumoasă, dar totodată deloc un om comod. Multă lume spunea despre ea că poate fi extrem de dură, dar era cunoscut că niciodată Gina Patrichi nu mințea.

Citeste si:
Răsturnare de situație în cazul Monicăi Odagiu. Familia bărbatului...
Răsturnare de situație în...

În timpul regimului comunist, actrița a fost adesea solicitată să recite poezii patriotice, iar refuzul ei sistematic nu a fost bine primit de cei din sistem.

Fiind o mare actriță, iar soțul un avocat căutat, cei doi au fost feriți de necesitatea de a aduce osanale regimului și de a sta la cozi interminabile. Dar asta nu înseamnă că nu s-au confruntat cu greutățile din acea perioadă gri a României. Plecarea definitivă a fratelui mamei sale în Elveția, în anul 1974, a îngreunat, pentru o perioadă, deplasarea părinților ei în străinătate.

La Teatrul Bulandra din București

La Teatrul Dramatic din Galați


  • Taina de Horia Stancu, regia Gheorghe Jora, 1963 - Femeia de stradă

  • Umbra de Evghenii Șvarț, regia Gheorghe Jora, 1963 - Anunțiata

  • Poveste din Irkutsk de Arbuzov, regia Vlad Mugur, 1962 - Valia

  • Celebrul 702 de Alexandru Mirodan, regia Vlad Mugur, 1961 - Miss Pope

  • Nora de Henrik Ibsen, regia Ariana Kuner, 1959 - Nora

  • Titanic vals de Tudor Mușatescu, regia Valeriu Moisescu, 1958 - Gena

  • Gâlcevile din Chiogia de Carlo Goldoni, regia Valeriu Moisescu, 1957 - Lucietta

  • Nota zero la purtare de Virgil Stoenescu și Octavian Sava, regia Valeriu Moisescu, 1956 - Mariana Pleșoianu

  • Don Gil de... Ciorap Verde de Tirso de Molina, regia Crin Teodorescu, 1957 - Dona Ines

La Teatrul Național din Cluj

Interviu cu Gina Patrichi

„Faţă în faţă cu Gina Patrichi, după două, trei sau cinci ceasuri de conversaţie, câte îţi trebuie uneori pentru a întocmi un onest interviu, te pomeneşti că ai încercat tot timpul un sentiment de surpriză. Gina Patrichi e omul surprizelor sau, mai exact, o fiinţă surprinzătoare. Inutil să încerci a o defini ca actriţă, ea nu se lasă prinsă în nicio formulă prestabilită, iar firea ei îţi alunecă printre degete şi se schimbă într-una precum pietricelele colorate dintr-un caleidoscop. Acasă o găseşti în postura cea mai neaşteptată pentru tipul ei de femeie, — cea de mamă — răspunzând răbdătoare, inventivă, “de ce”-urilor unei fetiţe de 4 ani, Oana, ce pare decupată dintr-o revistă de modă scandinavă. Dar vocaţia ei de gospodină e redusă la minimum şi ea recunoaşte lucrul acesta cu un angelic şi spăşit spirit autocritic. Gina Patrichi e înzestrată cu harul marilor cozeri, are verbul scăpărător, înţepător, e plină de haz, dar, vai, toate acestea sunt o nenorocire pentru gazetarul ce o intervievează, căci cuvintele ei nu se aşază, nu pot fi păstrate pe hârtie. Pe scurt, când încerci să-i faci bilanţul carierei îţi dai seama — din nou cu surprindere — că Ginei Patrichi i-au trebuit doar şase ani şi cam şase-şapte roluri (incluzînd, vorba ei, şi eşecul din “Priveşte înapoi cu mânie”) ca să se impună cu putere conştiinţei publicului bucureştean.

— Îţi mărturisesc că eu nu cred în geniile pierdute şi în talentele risipite. Totul e să ai ceva de spus: dacă există în tine această forţă, până la urmă ea izbucneşte, ţi se oferă posibilitatea să o comunici. Eu am putut învinge numai aşteptând.

— Crezi că aşteptarea pasivă poate fi o formulă a biruinţei în viaţă?

— În meseria noastră, poate, într-un anumit fel, pentru că eşti în mâna regizorilor, a directorului, a repertoriului. Un teatru nu poate avea grija unui singur actor, oricât de talentat ar fi el. Dar să ne-nţelegem: eu am aşteptat muncind pe rupte, jucând imens: timp de opt ani am jucat, la Galaţi, frenetic, totul, orice. Nu am trăit nicio clipă cu ideea de provizorat, cu ideea că sunt pasageră pe acea scenă de provincie. Cred că acesta e şi secretul reuşitei unui actor într-un teatru.

Actorii Liviu Ciulei, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Ana Szeles, în Franta, 1965. Foto: AGERPRES/ROMPRES

— Galaţiul avea pe atunci o trupă excelentă: Dana Comnea, Pălădescu, Bănică, Dunca. Apropo, nu te-ai întâlnit, eufemistic vorbind, pe teritoriul aceloraşi roluri cu Dana Comnea?

— Da, şi atunci am învăţat cum să înving aşteptând. Ea era mai tare. Am aşteptat. Aveam timp berechet: am intrat în teatrul gălăţean la 20 de ani.

— Deci, după socoteala mea, 34 de ani acum… Sper că indiscreţia e suportabilă la această vârstă a dumitale, nu? Ai terminat atât de tânără institutul?

— Nu l-am terminat de fel: în anul trei am fost exmatriculată. Pe drept. Teatrul mi-a prilejuit prima greşeală. Şi prima mare învăţătură: totul se plăteşte, greşelile la valoarea lor, iar bucuriile, dublu. Dar totul merită.

— Ştiam însă că ai fost eleva preferată a Aurei Buzescu…

— Da, iar ea a consimţit la excluderea mea. Am meritat-o, repet. Aura Buzescu — această mare doamnă a scenei româneşti, de o fineţe a spiritului şi de o rară loialitate — m-a iubit mult, mi-a iubit talentul, cum spunea ea, deşi m-ar fi dorit grozav cu 4 cm mai înaltă pentru genul de actriţă de dramă în care mă vedea… Eu o adoram, dar eram într-adevăr greu suportabilă, indisciplinată, făceam tot felul de nebunii, nu veneam la cursurile care mi se păreau plictisitoare. Aveam 16 ani când am intrat în institut (prezentându-mă la examen fără acte, căci actele se aflau la Școala tehnică de chimie, unde eram elevă în anul III), toată lumea mă răsfăţa, eram copilul de trupă al institutului…

— De unde se vede că prea mult răsfăţ strică întotdeauna.

— Am întrebat-o pe profesoara mea atunci când mi-am dat seama că am fost definitiv exmatriculată din institut: “De ce nu m-aţi apărat, doamnă, de ce-aţi lăsat să mi se taie calea spre teatru?” “Draga mea — mi-a răspuns ea — m-am gândit bine şi am ajuns la concluzia că pentru viaţa dumitale şi pentru cariera pe care sunt sigură că ai s-o faci, e bine să ţi se dea o lecţie grea şi dureroasă, ca să ştii că pe viitor nu depinzi numai de tine”. Lecţia aceasta mi-a folosit, te asigur.

— Deşi înțeleg că gândul la teatru nu te-a părăsit nicio clipă…

— Sigur că nu. Dar a trebuit să-mi găsesc mai întâi o modalitate de a-mi câştiga viaţa, pentru că nu mai puteam să cer părinţilor să mă întreţină. Am făcut atunci, în acei ani 1954-1956, de toate: am făcut figuraţie cu seara, am vândut îngheţată în Obor, “la-ngheţata, ia-ngheţata”, chemam eu pe toate tonurile, şi-mi obligasem prietenele să vină să-mi facă vânzare şi să mănânce îngheţată numai de la toneta mea. Pe urmă, o vară întreagă am fost fericită, căci devenisem vedetă de circ, unul din visele vieţii mele. Sergiu Dermenyi mă băga într-o ladă şi mă tăia cu ferăstrăul în două, apoi mă “hipnotiza” și eu spuneam pe dinafară pagini întregi din “Anna Karenina”, exact acelea pe care le indicau, la întâmplare, spectatorii. Sper că nu-mi ceri să-ți dezvălui acum trucurile meseriei, nu pot să-mi trădez colegii…

— Fii fără grijă, ținem și noi, spectatorii, la iluziile noastre. Aşadar, ai învins prin perseverenţă. Şi prin talent, cred eu. Ce e talentul, după dumneata?

— Acel “ceva” care te ajută să faci cu uşurinţă ceea ce este greu altora.

— Nu găseşti definiţia incompletă?

— Nu avea pretenţia să fie completă. Cred că prima componentă a talentului e să ştii, să poţi să arzi cu totul.

— Aceasta ţine însă mai ales de sensibilitate. Dar arta modernă cere în primul rînd cerebralitate.

— Uite, eu i-aş spune mai modest, mai puţin snob, o tehnică a declanşării voite, urmărite, a emoţiilor în scenă. Altminteri, eşti la discreţia inspiraţiei, iar aceasta îţi poate juca adesea renghiul.

— Conteşti, deci, inspiraţia pe parcursul elaborării, al pritocirii rolului. Dar nu e nevoie de ea nici în momentul primei — şi posibil fatalei — întâlniri cu un personaj?

— Nu, nu cred că e necesară coborîrea sfântului duh pe creștetul unui actor chiar dacă întâlnirea e de zile mari, cu Nora lui Ibsen, Portia lui Shakespeare, Madeleine a lui Eugen lonescu ori Mița lui Caragiale.

— Sunt marile dumitale întâlniri…

— Câteva dintre ele. Intervine, în elaborarea unui rol, un sistem, o tehnică, pe care actorul şi-o face muncind salahoreşte pe scenă. Să nu te sperie cuvântul tehnică, eu nu umblu la roluri cu rigla şi compasul, nu aplic cine ştie ce formulă de algebră, ci pur şi simplu ajung la gândurile şi comportamentul personajului prin mine, pornesc de la mine, de la tot ce am adunat ca experienţă, de la toate trăirile mele. Dar iată că am ajuns să formulez un răspuns la singura întrebare de care mă temeam şi la care aş fi refuzat cu politeţe să-ţi răspund: cum îmi pregătesc un rol…

Foto: ARMAND ROSENTHAL

— De ce te temi de o asemenea benignă chestiune?

— Pentru că nu am nici o comunicare de făcut omenirii în acest sens şi pentru că totul se petrece ca la toată lumea. Mă îngrozesc banalităţile, mai ales când sunt spuse grav şi cu ton de confidenţă de creaţie…

— Perfect: să revenim la discuţia noastră asupra talentului. Eu cred că acesta se poate stinge când nu este intens solicitat, mai ales într-o meserie ca a voastră.

— Iar eu, repet, nu cred în talentele ce mor prin inaniţie. E adevărat însă că puterea talentului creşte o dată cu însemnătatea subiectelor asupra cărora se exercită. Şi o dată cu sârguinţa ta, cu munca ta.

— Ei bine, atunci cum îţi explici că printre atâtea roluri făcute cu strălucire — în “Jocul de-a vacanţa”, “D-ale carnavalului”, “Victimele datoriei”, “Puricele în ureche” — ai putut rata un rol ca cel din “Priveşte înapoi cu mânie”?

— Să ştii că nu caut vina decât în mine. Eu am fost cea care am greşit fundamental: de la prima lectură mi s-a părut că rolul Helenei mi se potriveşte ca o mănuşă şi că nu am nimic de făcut. Şi nu am făcut nimic. Cum zicem noi: “Înveţi vorbele şi cine după cine urmează, că piesa merge de la sine”. Ei bine, nu-i aşa. Am fost leneşă, am plătit. Şi iar am învăţat din greşeala mea. Dar trebuie să-ţi spun că, deşi eu ştiam în sinea mea că sunt execrabilă, m-a durut cumplit că s-a observat atât de tare în afară, că eu nu am putut compensa cu nimic lipsa de gândire şi efort scenic. Şi pentru că vorbesc cu un cronicar teatral, trebuie să-ţi spun că m-a durut şi tonul, cruzimea cu care criticii şi-au spus opiniile despre mine. Andrei Şerban mi-a luat atunci, foarte cavalereşte şi nobil, apărarea într-un articol, recunoscând nereuşita mea, dar cerând criticii un ton mai ştiinţific şi mai puţin pătimaş.

— Ah, marile sensibilităţi şi imensul orgoliu al artiştilor… Dar, ca să schimbăm un subiect dezagreabil pentru amândouă, spune-mi, ce părere ai de colaborarea cu Andrei Şerban, acest ferment al tinerei noastre regii? Deşi mi se pare că ai avut doar o scurtă întâlnire profesională cu el, rolul Portia din “Iuliu Cezar”.

— Scurtă, dar memorabilă. Să știi că pentru un actor aceste mari întâlniri cu un regizor deosebit sunt absolut vitale, ele îl scot din mecanismele sale obișnuite, din rutina sa meşteşugărească, care înseamnă, de fapt, sfârşitul creaţiei. Drumul meu pe scenă e marcat hotărâtor de o primă întâlnire — cea cu Vlad Mugur în spectacolul cu “Poveste din Irkutsk”, apoi, desigur, de întâlnirea cu Liviu Ciulei.

Despre autor:

Alexandra Chivu
Alexandra Chivu
Alexandra Chivu scrie pentru 9AM din anul 2021, iar în prezent ocupă funcția de redactor-șef. Ea și-a început activitatea în presă în 2016, în cadrul Facultății de Jurnalism, unde a scris câteva articole pentru site-ul instituției. Ulterior, a publicat materiale în ziarul „Ultimă oră”. Și de aici a început greul. Primul impact important în carieră a fost în cadrul Digi FM, unde a redactat știri de radio. A început munca la revista Ciao, în 2017. Nu a poposit și a continuat la Fanatik, din 2018 până în 2019. În paralel, benevol, s-a ocupat în câteva rânduri de pagina de Facebook SOS Autism Brăila. Din 2019 și până în 2021 a lucrat la Playtech, apoi a ajuns în prezentul numit 9AM.
Mai multe

Ultima actualizare: 26 Decembrie 2022 - 03 : 12

Abonează-te pe

Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.