LifeStar • 23 August 2011
Cu Rise of the Planet of the Apes/ Planeta Maimutelor: invazia, scenaristii Rick Jaffa si Amanda Silver au gasit o noua portita de a (re)exploata celebrul concept SF al lui Pierre Boulle, adus pe ecrane in 1968 de Franklin J. Schaffner. Dezvoltand un prequel, ei incearca sa vina cu un scenariu plauzibil despre revolta primatelor si decaderea umanitatii care, desigur, se va intinde pe parcursul mai multor filme.

E greu de zis daca genul acesta de proiecte se naste dintr-o viziune autentica sau dintr-un imbold de a mai insfaca un pumn-doi de dolari. Adica, ce sens isi are aceasta noua superproductie ? Planet of the Apes functiona la un nivel alegoric, de rastunare a lumii cu susul in jos, de agitare a temerilor umanitatii despre fragilitatea propriei civilizatii.

Ce rost isi poate gasi o tentativa de a explica “cum s-a ajuns acolo”? De ce mai conteaza si de ce naiba n-a facut-o Schaffner din prima daca ar fi gasit-o relevanta ? (Fie vorba intre noi, continuarile Planetei… oricum o explicau, dar la ele n-au pus botul criticii americani la fel cum o fac acum, mai ales noua specie de cronicari-de-blog).

Si, mai ales, daca tot pornesc la drum cu intentiile de a dezvolta o poveste credibila prin care maimutele se revolta (intentii in cele din urma neimplinite la nivelul plauzibilitatii), de ce trebuia sa fie atat de prozaici ?

Un savant tanar experimenteaza pe maimute un medicament care sa combata Alzheimer-ul (deci, omul prea-stapan pe planeta incearca sa rastoarne “ordinea normala a naturii”). Experimentele sale duc la cresterea IQ-ului maimutelor (daca erau rechini, ne pomeneam cu Deep Blue Sea!). Motivatia sa consta in faptul ca insusi tatal sau e bolnav de Alzheimer (fireste, publicul trebuie sa fie empatic cu el). O fata finuta cu teama de Dumnezeu il avertizeaza ca “unele lucruri nu trebuie schimbate” (de vreo doua ori in film si de vreo doua mii patru sute patruzeci si cinci de ori in altele).

In final, “ordinea naturii” chiar e rasturnata de aroganta omenirii si ne trezim amenintati de urmatoarea specie de pe scara evolutiei. Un film precum Splice, desi facea manevre pe acelasi teritoriu, era mult mai indraznet si mai imaginativ: in loc sa degenereze intr-un banal SF moralizator, el devenea un cosmaresc horror familial, in care doi cercetatori cu aere adolescentine incercau sa se responsabilizeze ca parinti ai hibridului pe care l-au creat – si erau tarati in cele mai negre si mai perverse colturi ale “meseriei”.

In fine, e posibil sa exagerez la partea cu moralizatul. Dar cumva mi-a fost ciuda: lumea maimutelor e o ...citeste continuarea pe FilmReporter.ro.

Despre autor:

Abonează-te pe

Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.