Cat de bine il cunoastem pe Brancusi? 10 lucruri pe care ar trebui sa le stim cu totii

Brancusi provine dintr-o familie de tarani, care, desi instarita, duce o viata modesta. Tatal sau, Nicolae este proprietar de pamant si administrator al unui teren, apartinand manastirii Tismana. Avea deja 3 baieti dintr-o prima casatorie cand cea de-a doua sotie, Maria Brancusi, in varsta de 24 de ani, il aduce pe lume pe Constantin. Existenta grea, cu obiceiuri si un folclor traditional care dateaza din preistorie, se desfasoara in ritmul muncilor agricole, al sarbatorilor religioase si al diverselor serbari, al cantecului si dansului care insotesc culesul viei. Inconjurata de terenuri agricole si de livezi, casa parinteasca este un exemplu tipic de arhitectura romaneasca

Evocand vremea si locurile copilariei sale, Brancusi va scrie : “Pe atunci, viata era frumoasa si armonioasa. De milenii, oamenii duceau, fericiti, o viata patriarhala. Totul trecea linistit de la un anotimp la altul. Si stiti de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizatia marelui oras a ajuns la noi.”. In realitate, Brancusi a avut parte de o copilarie grea. Fratii sai vitregi il bateau si inca de la varsta de 11 ani, se hotareste sa paraseasca familia si satul ca sa cutreiere tara. Ducand o viata de hoinar, traind din tot felul de munci ocazionale, timp de 6 ani nu le va da niciun semn de viata alor sai

In ciuda separarii timpurii de familie, Brancusi va ramane foarte atasat de cea care i-a incurajat prima data inclinatiile la Scoala de Arte si Meserii din Craiova: mama sa. Brancusi trebuie sa isi plateasca singur studiile : spala vase in berarii si canta intr-un cor unde, desi nu cunoaste notele, se initiaza in muzica bizantina si in corul gregorian. In 1898, tanarul artist obtine o mentiune pentru un bust antic: “Vitellius”, aflat astazi la Muzeul din Craiova, ce dezvaluie harurile unui elev stralucit. El executa din argila 2 “Studii de caracter” in 1900 si 1901. Diploma decernata de Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti la 24 septembrie 1902 atesta ca Brancusi a terminat cursul complet al sectiei de sculptura.

Dezamagit in asteptarile sale, Brancusi intreprinde o lunga calatorie de-a lungul Germaniei si a Elvetiei pentru a ajunge in Franta. Lipsit de orice sprijin financiar, nu o data va fi nevoit s-o ia pe jos cu o traista pe umar si un toiag in mana. El insusi povesteste aceasta aventura: “Am pornit pe jos spre Paris. Ajuns la Munchen, nu am gasit de lucru. Atunci m-am dedicat cunoasterii Bavariei. Noaptea mergeam, iar ziua dormeam pe unde apucam. La Basel, mi-am vandut ceasul si hainele care nu-mi erau strict necesare ca sa-mi fac rost de ceva de mancare.”. In 1904, sculptorul isi atinge scopul.

Primind o bursa din partea ministrului roman al Cultelor si Instructiunii publice, Brancusi poate sa se inscrie in 1905 la examenul de admitere la Scoala de Arte Frumoase. Va invata la clasa sculptorului Antonin Mercie, care nu va intarzia sa ii recunoasca talentul. Brancusi va fi gazduit la Paris de prietenul sau din Romania, Daniel Poiana. Tot acesta ii face rost de o slujba intr-unul dintre restaurantele Chartier. Prietenia, intre anii 1907 si 1910, cu pictorul Henri Rousseau, intalnirea cu Henri Matisse, impletite cu frecventarea lui Guillaume Apollinaire inainte de primul razboi, sunt influente importante. In schimb, Picasso si Brancusi nu se agreeaza unul pe altul, cu toate ca se cunoscusera in 1908 la banchetul organizat in onoarea lui Rousseau Vamesul. Brancusi nu a lasat o opera scrisa, dar a notat intotdeauna reflectiile sale referitoare la evenimentele importante din viata sa si la propria sa creatie. Dintre aceste aforisme, amintesc: “Frumosul este echitatea desavarsita.”, “Cand nu mai suntem copii, suntem ca si morti.”, “Nu lucrurile sunt greu de facut, ci greu este sa intri in starea de a le face.”. Brancusi calatoreste pe parcursul vietii in mai multe tari, insa moare in Franta, fiind inmormantat in 1957 la cimitirul Montparnasse. Atelierul sau primeste diferite aprecieri. Spre exemplu, Jean Cocteau spune : “Seamana cu un peisaj din preistorie: trunchiuri de copac, blocuri de piatra, un cuptor…”. Brancusi reconstituia, modela de mai multe ori o piesa, pana la creatia finala. A ramas in memoria internationala prin multe lucrari, ce denota varietatea de care poate da dovada un artist adevarat.

A fost executata dupa un model real care pozeaza pentru Brancusi in atelierul sau.

Brancusi o sculpteaza in piatra intre anii 1907 si 1908. Aceasta lucrare pare a fi o bucata de pamant din care se desprinde o forma frontala si statica, stand asezata intr-o atitudine de idol milenar, galic sau oriental. Chipul inexpresiv cu ochii, nasul si gura crestate dintr-o singura linie evoca figurile simplificate, absorbite de jocul lor incremenit. “Cumintenia Pamantului”, al carei corp, Brancusi il ciopleste si il slefuieste dintr-o piatra de calcar, apartine aceluiasi univers de forme si sentimente ca acela al figurilor foarte simplificate pictate de Matisse la putina vreme dupa aceasta.

Cioplit in piatra, “Sarutul” este o emblema a fragmentului(blocul) si manifestul modernitatii sculptorului(cioplirea directa).

Realizata intre anii 1909-1910, prima versiune a “Muzei adormite”, portret al baroanei Renee Frachon, este pregatita printr-o serie de studii din argila ale unui modeleu plin de vivacitate si printr-un cap scupltat in piatra care seamana mai putin cu modelul. In “Muza adormita”, Brancusi inlocuieste bustul cu un cap in pozitie orizontala, lipsit de orice legatura cu trupul si asezat ca o masca. Prima “Muza adormita”(din marmura) mai are inca ceva din fizionomia modelului.

In 1910, Margit Pogany ii inspira lui Brancusi un portret din memorie. In 1912, este realizata intr-o marmura alba “Domnisoara Pogany I”. Curba descrisa de brate si de gat o imbratiseaza pe cea a partii superioare a fetei, cu ochii sai proeminenti. Sculptorul Jean Arp, care va intra in atelierul lui Brancusi in mai 1929, va celebra aparitia Domnisoarei Pogany, “feerica stramoasa a sculpturii abstracte”. Cele 3 versiuni ale “Domnisoarei Pogany” variaza in functie de material, marmura sau bronz lustruit. Se disting potrivit cu unghiul din care sunt privite de spectator care, la fiecare deplasare in jurul sculpturii, descopera o noua imagine a acesteia.