România este un stat situat în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est. De-a lungul istoriei, multe porțiuni ale teritoriului României de astăzi au fost în componența sau sub administrația Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus, Imperiului Austriac și a celui Austro-Ungar. Iată cum a apărut România noastră și de unde vine numele țării.

Istoria României. De unde vine numele țării

România a apărut ca stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate. A fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, în urma Primului Război Mondial, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut cea mai mare extindere teritorială din istoria României.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1940, România Mare, sub presiunile Germaniei Naziste, a cedat teritorii Ungariei, Bulgariei și Uniunii Societive. După abolirea dictaturii lui Antonescu, în 1944, România s-a retras din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea Puterilor Aliate, din care făceau parte Regatul Unit, Statele unite ale Americii, Franța și Uniunea Sovietică.

Retail jobs

Ulterior, prin Tratatul de pace de la Paris, semnat în data de 10 februarie 1947, din teritoriile cedate ale fostei Românii Mari, a fost recuperată Transilvania de Nord.

Odată cu înlăturarea regimului comunist, în 1989, și după destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, statul a înființat o serie de reforme economice și politice. După zece ani de probleme financiare, țara noastră a introdus noi reforme economice de ordin general și a aderat la NATO, în 2004, apoi la Uniunea European, în 2007.

Etimologie

Numele „România” vine de la „român”, cuvânt derivat din latinescu „romanus”, care înseamnă „cetățean al Romei”. Cel mai vechi indiciu care arată existența numelui de „român” ar putea fi conținut de „Cântecul Nibelungilor” din secolul al XIII-lea.

Citeste si:
Adriana Bahmuțeanu nu mai face nuntă, dar vrea să devină mamă din...
Adriana Bahmuțeanu nu mai...

„Ducele Ramunch din țara Valahilor / cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei / ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”.

Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui „român”, reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor. Cele mai vechi atestări documentare ale acestui termen, cunoscute în mod cert, sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniștii renascentiști din secolul al XVI-lea. Aceștia, fiind trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534 că valahii „se numesc romani”. Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”.

Citeste si:
Emperor urcă pe scenă în premieră în România, la ARTmania Festival...
Emperor urcă pe scenă în...

El citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominesc?”. După o călătorie prin țară, Ferrante Capecci notează, prin 1575, că locuitorii de aici se numesc pe ei înșiși „români” (romanesci).

Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”

În plus, au existat și mărturii ale mai multor autori, care au venit în mod prelungit în contact cu românii. Umanistul sas Johann Lebel a scris, în 1542, că „românii (...) se numesc pe ei înșiși -Romuini -”. Și istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) a relatat, în 1554, că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”.

Citeste si:
Prețul lemnelor de foc va fi plafonat. Cât vor costa acestea
Prețul lemnelor de foc va fi...

De asemenea, diplomatul ungar Anton Verancsics a arătat, în 1570, că „românii se numesc români”, iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany a citat, în 1699, expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”. Totuși, cel mai vechi indiciu cunoscur asupra denumirii geografice cu mențiunea „rumânesc” este conținută de versurile operei „Getica”, de Iordanes.

„... Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.

Denumirea „Rumunense” constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Chiar dacă precizarea „Sclavino Rumunense” s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.

Citeste si:
România va oferi gaz Republicii Moldova. Ciucă: „Cinci milioane de...
România va oferi gaz...

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este „Scrisoarea lui Neacșu” din 1521, unde este notat „cěra rumŭněskŭ” (Țeara Rumânească).

Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele Române. Asemenea și Constantin Cantacuzino, care explică pe larg în „Istoria Țării Rumânești” originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române. Dimitrie Cantemir denumește, în mod sistematic, toate cele trei Principate locuite de români ca „Țări Românești”. În accepțiunea sa modernă, termenul de „România” este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.

Până în secolul al XIX-lea, au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de „Rumânia” și „România”, cât și două endonime, „Român” și „Ruman”. Acestea au fost folosite alternativ, forma scrisă cu „u„ fiind predominantă până la evoluția sociolingvistică din secolul al XVII-lea, când s-a ajuns la diferențierea semantică a celor două forme: rumân (care semnifica șerb/supus la clacă). În acest timp, termenul de „român” a păstrat sensul etnolingvistic inițial.

Foto: AridOcean/Shutterstock

Schimbarea semnificativă s-a produs în 1746, după desființarea iobăgiei, când cuvântul „rumân” a căzut din uz și ortografia s-a stabilizat la forma de „român”. Tudor Vladimirescu, lider revoluționar de la începutul secolului al XIX-lea, a utilizat termenul „Rumania” pentru a se referi exclusiv la principatul Țării Românești, Valahia.

La sfârșitul secolului XVIII, din termenul „rumân” s-a format exonimul modern a poporului român și a statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană), „Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză), „Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuși, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exonimul de „vlahi”, vechiul exonim al tuturor românilor, până în zilele noastre, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”.

În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei care derivă din „rumân” în cea care derivă din „român”. Așa se face că în limba engleză forma „Rumania” a fost înlocuită cu „Romania”, în italiană „Rumania” este „Romania”, iar în portugheză se folosesc formele „Romenia”, pentru a face referire la statul român, și „Romeno”, pentru a desemna poporul.

Explicațiile istoricilor

Numele ţării noastre este unul vechi, provine din limba latină şi apărea în texte latine încă de la sfârşitul antichităţii şi din perioada Evului Mediu. Istoricul Ioan-Aurel Pop spunea, într-un discurs rostit la Academia Română, că numele de „Ţara Românească“, cum era intitulată provincia istorică de la sud de Carpaţi, este „absolut identic cu acela de România“.

„Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, spunea istoricul Ioan-Aurel Pop, academician şi rector al UBB, într-un discurs rostit la Academia Română, în care explica istoria şi semnificaţia numelor de român şi România.

„Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză“, adaugă acesta.

„Numele de România (în forma specifică, cu vocalele „o” şi „â”) s-a folosit pentru prima oară în mod oficial, în documente de stat, prin anii 1862-1866, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană - cu zona de la nordul gurilor Dunării - fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia). (…) Constituţia de la 1866 a consacrat numele de România. În străinătate s-a mai folosit, o perioadă, numele de Valahia.

Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare). Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

S-a spus şi s-a scris adesea că numele de România a fost «inventat» sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane“, scrie rectorul UBB.

Istoricul e de părere că România nu este decât „o formă a denumirii de Țara Rumânească/Românească, adaptată timpurilor noastre” și că numele țării a circulat în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/Valahia.

„Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor». Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…) Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă Ioan-Aurel Pop.

„Romania” sau „Romandiola”? Ce zic izvoarele istorice?

Denumirea de „Romania” este atestată de timpuriu în legătură cu spațiul dunărean - scrisoarea lui Auxențiu de Durostorum, dată în anul 383. Rectorul UBB vorbește despre un izvor din secolul al XVI-lea marcat de istoricul Șerban Papacostea care dovedește că românii îi ziceau Țării Românești „Romaniola” sau „Romandiola”.

„Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur. Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

„Romaniola”/„Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume. Iezuitul ungur spune că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege, însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor.

Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare. Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice. Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor“, mai explică istoricul Ioan-Aurel Pop.

Unii istorici credeau că „actul de botez al României“ erau cărţile unor cărturari italieni, saşi şi greci. „La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan (nr. din provincia Ragusa, din Sicilia) Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească. În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. La 1816, cărturarul grec Dimitrie Philippide scrie o Istorie a României şi o Geografie a României, în greacă.

Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.


Despre autor:

Alexandra Chivu
Alexandra Chivu scrie pentru 9AM din anul 2021, iar în prezent ocupă funcția de redactor-șef. Ea și-a început activitatea în presă în 2016, în cadrul Facultății de Jurnalism, unde a scris câteva articole pentru site-ul instituției. Ulterior, a publicat materiale în ziarul „Ultimă oră”. Și de aici a început greul. Primul impact important în carieră a fost în cadrul Digi FM, unde a redactat știri de radio. A început munca la revista Ciao, în 2017. Nu a poposit și a continuat la Fanatik, din 2018 până în 2019. În paralel, benevol, s-a ocupat în câteva rânduri de pagina de Facebook SOS Autism Brăila. Din 2019 și până în 2021 a lucrat la Playtech, apoi a ajuns în prezentul numit 9AM.
Mai multe

Ultima actualizare: 21 Septembrie 2022 - 01 : 09

Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.