La marginea soselei Grozavesti, cand te abati pret de un strigat de portile Palatului Cotroceni si treci dincolo de tufele inalte ce insotesc drumul, te intampina zgomotos Samson si Patrocle, un maidanez greoi, dar constiincios in latratul sau de bariton, si un teckel negru ce tine sa-ti arate o rautate in opozitie flagranta cu statura nu tocmai impunatoare.
“Dumbrava” pe care o pazesc cei doi e departe de a fi minunata. Bidoane si galeti cu apa, surubelnite, lopeti si numeroase perechi de incaltaminte uzata zac ordonate pe pamant, in jurul unei mese joase, acoperite cu borcane si cani. Genti pline cu haine vechi atarna de trunchiul uscat al unui copac, devenit cuier. Intinse pe sarme, covoare batrane anunta si ele o prezenta umana. Le poti vedea atarnand ca niste draperii groase si de conductele cu apa calda, sub folii mari de plastic, menite sa tina departe ploaia. Sub tevile uriase, in spatele peretelui improvizat, saltelele prafuite incearca timid sa intregeasca imaginea a ceea ce ar trebui sa fie un camin.
"Erau alte timpuri. Ne descurcam mult mai bine. Chiria era mereu platita la timp, aveam mereu mancare pe masa”, povesteste Alexandra Agapie, de 44 de ani, despre vremurile in care au aparut cei patru baieti ai ei. A venit in Bucuresti acum 15 ani, dupa ce fabrica de textile din Pitesti unde muncea si-a inchis portile. Anii au trecut si nici ea, nici tatal copiilor nu au reusit sa-si gaseasca de lucru cu acte.
"
Am adunat fier si cupru de dus la Remat, am vandut si reviste in Gara de Nord”, povesteste si Daniel Dragnea. Barbatul de 46 de ani adauga insa ca intotdeauna a reusit sa stranga suficient de mult incat sa poata plati chiria si intretinerea camerei in care locuiau si sa hraneasca familia.