Top Primele cinci mituri ale propagandei ruse despre NATO

Acest mit ignora principii de geografie. Granitele ruse se intind pe peste 20.000 de kilometri, insa doar pe o distanta de 1.215 kilometri se invecineaza cu un stat membru al aliantei.

Acuzatiile ca NATO isi construieste baze millitare in jurul teritoriului rus sunt, de asemenea, lipsite de orice baza reala. In afara teritoriilor detinute de statele membre, NATO mentine o prezenta militara semnificativa doar in trei locuir: Kosovo, Afganistan si o flota maritima permanenta in Cornul Africii. Toate aceste operatiuni sunt organizate sub mandatul Natiunilor Unite, deci au primit aprobarea reprezentantilor rusi si a celorlalti membri din Consiliul de Securitate al ONU.

Inainte de agresiunile ruse din estul Ucrainei, Rusia a asigurat suport logistic pentru misiunea militara afgana si a cooperat direct la actiunile de combatere a pirateriei moderne., demostrand ca liderii rusi vedeau aceste actiuni ca fiind benefice, ci nu o amenintare.

NATO mentine relatii de parteneriat cu mai multe state din Europa si Asia. Aceste parteneriate sunt solicitate chiar de statele partenere si se concetreaza exclusiv pe rezolvarea problemelor care au fost negociate initial, precum pregatirea pentru situatii de urgenta, transparenta institutionala, reforma fortelor armate si misiuni antiterorism.

Aceste parteneriate nu pot fi considerate o amenintare legitima la adresa Rusiei si cu siguranta nu reprezinta o incercare de inconjurare.

De la inceputul anilor ’90 alianta a depus eforturi consistente pentru a construi o relatie de cooperare cu Rusia in mai multe domenii de interes comun. La summitul de la Londra, care a avut loc in iulie 1990, NATO a inceput sa lanseze primele contacte, sa prezinte alternativa dialogului in schimbul confruntarii militare.

In urmatorii ani, alianta a promovat dialogul si cooperarea prin crearea unor noi forumuri, precum Parteneriatul pentru Pace (PfP) si Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care sunt deschise pentru toate statele europene, inclusiv pentru Rusia.

In 1997, NATO si Rusia au semnat Actul Fondator pentru Relatii Mutuale de Cooperare si Securitate, care a dus la formarea Consiliului Permanent Comun.

In 2002, relatia s-a dezvoltat si a fost creat, in schimb, Consiliul NATO-Rusia. Alianta si-a reafirmat angajamentul fata de Actul Fondator in cadrul summiturilor comune de la Roma si Lisabona.

Dupa fondarea NRC, NATO si Rusia au colaborat in ceea ce priveste emiterea de alarme cu privire la misiuni de combatere a traficului cu narcotice si a terorismului. In acest sens au fost folosite submarine de salvare si pentru situatii de urgenta.

Vrem sa construim o relatie unica cu Rusia, una bazata pe interes mitual, dar si cooperare pentru atingerea unor obiective comune pentru o Europa unita si libera.

Niciun alt partener nu a primit o relatie comparabila sau o structura institutionala completa. In martie 2014, ca raspuns la actiunile agresive ale rusilor impotriva Ucrainei, NATO a pus capat cooperarii practice cu Moscova.

Nu putem sa ne intoarcem la relatiile precedente atunci cand Rusia continua sa violeze legile internationale si sa incalce principiile Actului Fondator al Relatiei NATO-Rusia.

In acelasi timp, NATO a pastrat deschise canalele de comunicare cu Rusia. Consiliul NATO-Rusia s-a reunit in trei randuri dupa suspendarea cooperarii practice, cel mai recent la 20 aprilie 2016. Secretraul General s-a intalnit, de asemenea, regulat cu omologul sau rus.

Scutul antiracheta al NATO nu este construit sau directionat impotriva Rusiei. Nu reprezinta o amenintare fata de mijloacele de intimitare strategice ale Rusiei.

Asa cum a explicat anterior secretarul general Jens Stoltenberg, asezarea geografica si fizica elementara inseamna ca sistemul NATO din Romania si Polonia nu poate sa opreasca in niciun caz o racheta intercontinentala ruseasca.

Sunt mult prea putini interceptori si localizati fie prea la sud, fie prea aproape, de granitele rusesti. Acestia sunt realizati pentru a combate amenintari din afara regiunii euro-atlantice.

Rusii sustin ca acordul nuclear semnat cu Teheranul inlatura nevoia unui sistem antiracheta, insa aceasta afirmatie este gresita din doua motive. Acordul iranian nu se ocupa de proliferarea tehnologiei rachetelor balistice, care reprezinta o problema complet diferita de sistemul nuclear. Mai mult, NATO a repetat ca sistemul antiracheta nu vizeaza o tara in mod special, ci cauta sa combata amenintarea generata de proliferarea rachetelor balistice.

Peste 30 de state au obtinut sau au incercat sa obtina rachete balistice. Acordul iranian nu schimba aceste realitati.

Fiecare natiune are dreptul de a conduce asemenea exercitii militare, atat timp cat respecta obligatiile internationale, inclusiv prin anuntarea numarului de state membre care participa si prin permiterea observatorilor.

Pentru a promova increderea mutuala si transparenta, membrii OSCE sunt obligati de Documentul de la Viena sa-se informeze in avans cu privire la exercitiile militare care includ mai mult de 9.000 de trupe, cu exceptia exercitiilor ce reprezinta testari ale vitezei de raspuns.

NATO a respectat termenii si spiritul Documentului de la Viena. Aceste exercitii au fost intotdeauna anuntate in avans. Din acest motiv, Rusia a fost invitata sa trimita observatori la excecitiile aliatilor de la Trident Juncture, care au avut loc in octombrie-noiembrie 2015.

Insa, Rusia a organizat adeseori exercitii neanuntate cu zeci de mii de trupe militare, care au avut loc in apropiere de frontierele statelor NATO.

Practica organizarii unor exercitii militare masive fara niciun avertisment prealabil reprezinta o incalcare a spiritului Documentului de la Viena. Acest comportament duce la ridicarea tensiunilor si erodarea increderii. Mai ales pentru ca invazia rusa in peninsula Crimeea a fost mascata de un presupus exercitiu militar.

Prin urmare, exercitiile militare rusesti reprezinta o amenintare la adresa stabilitatii.

Aceasta politica a ajutat insa la inchiderea diviziunilor lasate in urma de Razboiul Rece. Extinderea NATO a contribuit la raspandirea democratiei, securitatii si stabilitatii in Europa. Pentru ca am ales sa adoptam standarde si principii, statele candidate au trebuit sa construiasca o ancora puternica pentru democratie.

Prin angajamentul NATO de a apara frontierele oricarui stat membru, aceste state au primit asigurarea ca vor fi protejate de orice forma de agresiune externa.

Aderarea la NATO nu este impusa statelor. Fiecare natiune suverana are dreptul de a alege daca vrea sa se alature aliantei. Acest principiu fundamental este consacrat de acordurile internationale, inclusiv de Acordul de la Helsinki, care sustine ca fiecare stat are dreptul de a alege daca vrea sa faca parte dintr-o anumita organizatie sau dintr-un tratat multilateral.

Prin semnarea Actului Fondator NATO-Rusia, Moscova a acceptat sa respecte dreptul statelor de a-si alege metodele prin care isi asigura propria securitate.

In ultimii 65 de ani, 28 de state au ales, in mod liber si in acord cu procesul democratic national, sa se alature NATO. Niciun stat nu a cerut sa iasa din alianta, desi articolul 13 al Tratatului de la Washington specifica dreptul aliatilor de a parasi organizatia atunci cand aleg.