La inceput a fost Cuvantul si cuvantul era la Dumnezeu. Ulterior, Dumnezeu a dorit sa raspandeasca in lume cuvantul si a creat profetii, prima forma de mass-media. Prin anul 1960 dupa Hristos, populatia planetei a sarit de patru miliarde. Era nevoie de un mega-profet. Dumnezeu a decis sa-l creeze pe... Daniel Banulescu. Unde? in Bucuresti, Romania! Astfel a aparut pe lume Daniel, ca un antibiotic injectat in madularul cel mai septic.

Planul divin i-a harazit lui Daniel diferite ispitiri lumesti care l-au pus in contact cu spurcaciunea si necredinta. A fost desemnat sa studieze o ramura arida si antispirituala: ingineria gazelor in Ploiesti. Pana la capatul amar numit “diploma”, timp de un deceniu.

Spre 23 de ani, Creatorul l-a trimis pe Daniel spre o noua incercare: un loc de pierzanie numit Cenaclul Universitas. Unde poemele si proza i-au fost puse la indoiala de o banda de nouazecisti hliziti. Iar glumele sale abia daca au starnit un zambet profesorului grav si exigent ce pastorea conclavul.

La 42 de ani, Daniel, curatit prin experienta urmata de pocainta, fu gata sa inalte Psalmul sau. Astfel aparu volumul Daniel al rugaciunii pe care nici macar nu-si mai puse numele deasupra titlului. Viciile fura abandonate si Daniel lua fata ingereasca. Dar indata el a decis sa retipareasca prima lui carte de versuri cu titlul “Te voi iubi pan' la sfarsitul patului”. Care numai a nume de psalm nu aduce.

In “Te voi iubi...” pornirea cea mai de seama este erezia ca Dumnezeu a creat femeia pentru desfatarea neincetata a barbatului. Ba mai vede si un amestec divin la crearea anumitor parti rotunde femeiesti: “... si daca sanii tai sunt doar doua porecle date tie de Dumnezeu?”