Bogdan Popescu, Autorul 'tanar', de mare talent

Daca poetii au sansa de a debuta relativ repede, rimbaudian, si de cele mai multe ori ghinionul de a se “stinge”la fel de usor, pentru un prozator /romanicier, drumul se “coace”mult mai greu iar implinirea poate veni in jurul varstei de 40 de ani, probabil si “etatea”implicit mai matura epic decat liric. Bogdan Popescu (39 de ani) este exemplul caracteristic pentru reusita literara in care coconul a asteptat destui ani pentru a deveni fluture. Alegand literatura realist-fantastica drept mizanscena, prozatorul are el insusi un destin “fabulos” sub aparenta monotonie a sortilor unui simplu cadru universitar care (se) scrie: in primul rand, numele, i-a adus “surpriza”de multe ori neplacuta, de a fi confundat ba cu poetul Bogdan O. Popescu, ori cu anonimatul marii mase de alti “popesti” (autorul nu are mania reclamei, este anti-genul aparitiei in luminile rampei, asumandu-si o existenta discreta, venita, poate, si dintr-un soi de timiditate sinonima cu neinglobarea in tabere “culturale”si cu o retragere reala intre fildesurile turnului asumat); in al doilea rand, scriitorul, unul dintre putinii de mare talent din randul celor de pana la 50 de ani, constient sau nu de sindromul “genialitatii” fabulatorii de care dispune a obtinut inca de la debutul in volum (2001), cu “Vremelnicie pierduta” (titlu ironic, pseudo-pleonastic!), a distinctiei pe care altii o asteapta o viata: premiul Ion Creanga al Academiei Romane. Nu intamplator, pentru ca prin venele lui Bogdan Popescu curge logoreea de basm si farmecul povestilor, amintiri ale Stramosului din Humulesti, ce si-a gasit in mileniul al III-lea internetic un Urmas pe masura, cu aceeasi manie: CA SA RESPIR / TRAIESC - POVESTESC! Modelul i-a fost gasit in Stefan Banulescu, scriitorul cu care, fara indoiala, are afinitati, tinand cont ca i-a dedicat si o lucrare de doctorat. Personajul Bogdan Popescu, absolvent de Litere, profesor de franceza la un liceu bucurestean, nouazecist propriu-zis, cu radacini “sudiste”, dintr-un sat de langa Giurgiu, este si cel mai demn continuator al artei fanusiene - Eugen Simion il vede insa mai “estet” decat fantastul Fanus Neagu insusi, apropiat ca filon realist si de Preda, cu “adunari linistite” interminabile, devenite anapoda, ca intr-o mare “ameteala”.

Tipologia ramane punctul forte si in al doilea volum al lui Bogdan Popescu - despre a doua carte a unui autor se spune ca este proba cea mai dificila, crede prefatatorul Daniel Cristea Enache, intelegand ca si mine, ca are in fata un roman “de larga respiratie, care se citeste pe nerasuflate”. Dar, mai mult, ceea ce se ghicea ca talent in “Vremelnicie pierduta” se rastoarna pozitiv in “Cine adoarme ultimul”: daca in prima carte Popescu era mai mult preocupat de “drame existentiale” si mai putin de “modul cum se construieste naratiunea”(apud acelasi E. Simion), aici situatia se inverseaza ori se completeaza fericit: autorul devine un arhitect mult mai atent, mai rabdator, constructia perfecta ia ochiul, fara a diminua cu nimic nici din farmecul relatarii altor drame existentiale. Scriitorul, ieri “auditiv”, sondeaza acum in “ape adanci”, demonstrand metamorfoza maturizarii depline, jongland practic cu aceleasi tehnici si “clue”-uri. Un personaj din prima carte se “intoarce”si in a doua (Mitu Pacatosul); Satul cu Sfinti, pe etalon marquezian -Macondo, este urmarit intr-un Trecut mixat cu Prezentul; eroii - sa le spunem principali - profesorul Foiste si “Repetentul ” Ectoras, cel cu multe porecle, penduleaza intre Somnie/Vis si Marea Intamplare/Trecerea Dincolo; povestile se intersecteaza, se intrepatrund, privite din multiple unghiuri si existand diferentele perspectivelor in melanjul (re)ciclarii, reluarilor. Diavolul poate lua forma unui Ied nevinovat, “sirena” Marianti - de o frumusete nepamanteana - produce victime printre barbati satului, personajele traiesc cu patima, mor absurd, iubesc, se sinucid, se lupta, sunt privite cu duiosie si umor in toata aceasta hora de tragic si comic.

Licentios sau grav, mascand mereu filonul religios sub cel anecdotic, Bogdan Popescu ne sileste sa nu cadem prada lui Morfeu, pana nu vom parcurge intreg drumul basmului picaresc: Cine adoarme ultimul, TRAIESTE mai mult... Cele doua registre (“Aici”si “Acolo”,desi granita dintre ele devine relativa!) sunt unite de fenomenalele lectii de “doxa” ale lui Foiste in fata unei sali... goale (copiii fiind in vacanta si doar aparent ascultandu-l), de scrisorile lui Ectoras ce nu vor ajunge niciodata la destinatar ( si el poate fi unul APARENT), plus secventele de rasu' plansu' ce unesc destinele - multe fiind “elucidate” la final. Insa misterul e ceea ce planeaza mai ales asupra acestui univers inchis, nascut pentru enigme. Tratand comunismul si Revolutia, sexul si moartea / sinuciderea in cheie parodica, prozatorul inveleste cate o lacrima in fiecare act de purificare - de “ucidere” a unui anti-erou. Popescu nu mai e DOAR Madame Bovary, el e in toate personajele care-i devin voci in acest roman polifonic. Unde esential este A POVESTI - ca sa te faci auzit, A SCRIE - doar de dragul scrisului. Emotia, placerea “cititului” vin deci dintr-un act ritualic ca si dubla ”moarte” din final: in masura vinovati de eternitatea creatiei lor sunt si cel care da / SPUNE si cel care primeste / ASCULTA, si Oratorul si Caligraful - un dublet ce-l bantuie pe Autorul Total, care e chiar Bogdan Popescu, cel care vede si simte si monstruos si enorm.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe