Carmen Stanescu

Mult mai tarziu am aflat ca scriitorul era Mircea Eliade. In urma cutremurului din '77, in acelasi bloc in care, copil fiind, locuisem cu ani in urma, s-a mutat marea noastra actrita, Carmen Sanescu, impreuna cu sotul, mult pretuitul actor, Damian Crasmaru. Desi frumoasa gradina, de ai carui trandafiri se ingrijise si Damian, a disparut, largindu-se bulevardul Dacia, vizitele mele la cei doi actori, cand veneam sa-i propun lui Carmen diverse texte umoristice, imi erau firesc familiare. Asa s-a intamplat si cu prilejul interviului de fata:

- Candva Doamna Carmen, stiu ca v-ati dorit o casuta la tara, departe de aerul poluat si de lipsa de verdeata a Bucurestiului.

- Da, acesta a fost toata viata un vis al meu. Nu l-am realizat. Ne-a furat meseria. Damian repeta de multe ori si vara. Totusi acum, avand in vedere ca o verisoara vinde o casuta la Valenii de Munte, cine stie, poate, poate ma bate gandul sa-mi indeplinesc visul.

- Dar visul cu teatrul cum a inceput?

- Aveam 6 ani. Parintii m-au dus la Teatrul National, superbul nostru Teatru National de atunci, sa vad “Vlaicu Voda”. Pe scena se ridicase un adevarat palat. Frumusetea decorului, jocul actorilor, subiectul piesei, m-au fermecat. De indata mi-am dorit sa devin actrita. Parintii nu s-au opus. Ceva mai tarziu, vroiam chiar sa parasesc scoala si sa ma apuc de teatru. Tata m-a convins insa ca trebuie sa termin intai scoala si sa-mi iau bacalaureatul. Asa am facut. Dar, cand sa ma prezint la examen, cu ”Ispita” de Cosbuc, n-am fost in stare sa spun decat primele doua versuri . Emotia imi blocase memoria. In juriu erau Jora-presedinte, Maria Filotti, Marioara Voiculescu, numai varfuri. Jora a spus : ”Ce facem cu fata asta ? E frumoasa , dar n-are memorie. Or, fara memorie in teatru...!” A intervenit insa Marioara Voiculescu: ”O iau eu, in anul de incercare !” Exista in vremea aceea un astfel de an, pe care daca nu-l absolveai, buna ziua, te dadeau afara ! Eu l-am absolvit.

- Debutul l-ati facut cu rolul Caterinei Ivanovna din ”Fratii Karamazov”, de Dostoievski.

- De fapt, dadeam numai replica unei studente care termina Conservatorul. O chema Sorina Pavel si isi dadea ”productia”- respectiv examenul de absolventa. Ea-Grusenka, eu-Caterina. Spectacolul avea loc la Studioul Teatrului National. Numai un act. Sala, plina de regizori si directori de teatru, veniti sa-si aleaga viitorii actori. Printre ei, Tudor Vianu, directorul Nationalului. Succes extraordinar, cronici superbe : ”s-a nascut o noua stea, Carmen Stanescu”. Desi eram doar in anul de incercare, Tudor Vianu a instituit un concurs si m-a luat colaboratoare pe prima scena a tarii .

- Eu v-am vazut pentru prima oara in ”Rascoala in Olimp”, comedia lui Tudor Soimaru, unde, evident, ati jucat rolul lui Venus.

- Asta se intampla cand eram deja de vreo doi ani in Teatrul National.

- Dintre autorii pe care i-ati jucat cel mai des, se numara, fara indoiala, Ion Luca Caragiale.

- Da, am fost Mita Baston, Zoe, dna. Atenaisa Perjoiu, din filmul lui Naghi si Miheles - ”Telegrame”.

- Dupa excelenta adaptare a lui Mircea Stefanescu, un dramaturg pe nedrept uitat, dar care l-a inteles bine pe Caragiale

- E foarte adevarat !

- Si pentru ca veni vorba, cum il vedeti azi jucat pe Caragiale ? Asa cum a scris, sau in versiuni modernizate?

- Numai asa cum a scris. Nu suport modernizarile fortate. Sa stam in cap in loc de picioare, asa cum se intampla deseori astazi. Am vazut la nu stiu ce teatru din provincie, “Trei surori”. Se juca asa cum am spus. Stateau in cap, in loc sa stea in picioare. Imi venea sa-i strang de gat. Desigur ca noi nu am vazut cum se juca pe timpul vietii lui Caragiale. Dar presupun ca Sica Alexandrescu a fost cel mai aproape de el. Sica respecta si virgula. Stia tot Caragiale pe dinafara. In plus isi alcatuise si o trupa extraordinara. Doar daca ii pomenim pe Giugaru, Birlic, Marcel Anghelescu, Talianu, Fintesteanu, Elvira Godeanu, Nicki Atanasiu, Ion Manu si ... Radu Beligan. Pe mine m-a vazut intr-o piesa usurica a lui Francisc Munteanu, ”Sabotaj”.Aveam un rol mic, dar se radea la replicile mele. A doua zi, Sica m-a chemat la el si mi-a dar rolul Mitei Baston.

- Ati inlocuit-o pe Elvira, in rolul lui Zoe. V-a fost usor ?

- Dimpotriva. M-am chinuit groaznic. Sa joci dupa asemenea mare actrita este o raspundere uriasa. Se pare insa ca n-am fost chiar rea !

- Nu se pare. Este sigur! Cam tot pe-atunci ati ajuns si Maestra a Sportului. Cum de-ati ales tocmai tirul?

- Catre sport m-a atras Iulian Necsulescu. Intai la volei. Dar soarele ma umplea de pistrui. I-am zis: ”Iulian, pe mine sa ma duci undeva la umbra”. Si
m-a dus la poligon, la ANEF. Trageam cu ”arma libera”, adica arma grea. Cele trei pozitii: culcat, in genunchi si in picioare. Si am dovedit talent. Eu si Lia Sahighian. Ba ea era chiar mai buna decat mine.

- Se pare ca ati avut si un accident.

- Da , uitasem sa pun aparatoarea de cauciuc si mi-a explodat un cartus drept in ochi. Am avut noroc ca am scapat intreaga, dar am inceput sa trag mai cu teama. N-am mai dat rezultate. Insa, in adolescenta am facut natatie, in echipa ”Progresul”

- Aveti talent la teatru, la tir, natatie, si se pare ca si la gatit.

- Mare talent, desi urasc sa stau in bucatarie, mai ales pe caldurile astea.

- Si talent de fiica. V-ati ingrijit mama cu mare devotiune. S-a prapadit la 92 de ani.

- M-am ingrijit de ambii parinti. Ei erau copiii mei, cu toate ca mental erau perfect sanatosi.

- Am citit intr-un ziar urmatoarea caracterizare despre Dvs: ”Frumusete solara, un vulcan in eruptie”. Care dintre acestea doua vi se pare mai aproape de adevar ?

- Nu fac exces de modestie, spunand ca mi se potrivesc amandoua.

- Ele explica si succesele irepetabile din cariera. De exemplu, ”Femeia cu bani”.

- Piesa s-a jucat timp de 6 ani, de 7OO de ori. Cred ca Mihai Berechet, regizorul piesei, si cu mine, am izbutit sa realizam un personaj, chiar asa cum l-a vazut Shaw.

- A urmat acel formidabil succes ”Comedia de moda veche”.

- Am jucat-o timp de 11 ani, de 1100 de ori. In acest fel, Misu Fotino a devenit partenerul meu ideal. Este
un actor de o delicatete rar intalnita, iar Mihai Berechet a fost nodul acestei legaturi dintre mine si Misu. Arbuzov, autorul, desi fusese jucat si la Paris, avand-o in distributie pe Edvige Feulliere, ne-a spus ca nu se astepta sa gaseasca la Bucuresti o asemenea distributie. Dovada ca el ne-a dus la Yurma, unde a scris piesa. Apoi ne-a invitat la cafeneaua din Riga, unde se petrece o parte din actiune, si la malul marii.

- Dar despre succesul, relativ recent, cu ”Egoistul” ce ne puteti spune?

- Ca nu ne asteptam chiar la un asemenea succes, cu bilete cumparate cu saptamani inainte. Beligan a gasit-o, a tradus-o impreuna cu Liviu Dorneanu si ne-a chemat la Dinu Sararu in birou, pe mine si pe Damian si ne-a propus rolurile, asigurandu-ne de succes. Tot Beligan a semnat si regia, dandu-ne insa o mare libertate de interpretare.

- Si Damian Crasmaru este exceptional in cele doua ipostaze: al celui se umileste, aproape cersind bani, sub diverse pretexte, iar apoi in rolul de invingator. De altfel ati declarat ca unul din noroacele Dvs. este dragostea lui Damian Crasmaru, care va rasfata. Cum a inceput aceasta dragoste si in ce sens va rasfata ?

- Era in 1955. Se juca ”Doamna nevazuta” de Calderon de la Barca. Gabriel Danciulescu, interpretul masculin principal, se imbolnaveste. Piesa se juca cu un succes nebun la gradina “Boema”. Ce ne facem? Suspendam spectacolul? Biletele erau vandute. Sica l-a chemat pe Damian Crasmaru, care avea o putere de retinere fantastica si putea sa se descurce. El vazuse piesa. Am repetat toata ziua si seara a intrat in rolul lui Don Manuel. Peste o luna de zile se imbolnaveste Alexandrescu Vrancea care il juca pe Don Louis. Iar a fost chemat Damian. ”Azi nu-l mai joci pe Don Manuel, il joci pe Don Louis”. In timpul acelor repetitii intempestive l-am vazut pe Damian care-si cumparase putina sunca si paine, ca sa aiba ce manca o zi intreaga. Eu care sunt extrem de pofticioasa i-am cerut o bucatica din sunca lui. El, galant, mi-a oferit intreg sandvisul. Asa a inceput totul. Si acum face la fel, in fiecare dimineata imi stoarce un grape-fruit, care imi da putere. El spune ca am mancat tone de grape. Cateodata chiar ma oboseste cu rasfatul. Tot timpul e cu ochii pe mine.

- Ce ne puteti spune de cariera in televiziune?

- A fost minunata. Chiar cand am aflat ca veniti sa-mi luati un interviu, m-am gandit cate roluri mi-ati scris in domeniul divertismentului. Cum participati la inregistrari, acolo in camera de regie. Dar si la teatru TV, ce roluri bune am avut. Pot spune absolut sincer ca televiziunea de atunci, chiar sub comunisti, era incomparabil mai buna decat cea de astazi.

- Ce inseamna pensia pentru un artist ?

- Avanpremiera mortii. Cred ca artistii care mai sunt in putere si sunt cautati de public nu ar trebui sa iasa la pensie. La asta s-a gandit si Dinu Sararu care, orice s-ar spune, este un mare iubitor de teatru. El m-a reangajat, desi aveam 77 de ani. Si a facut-o si cu alti artisti mari, desi erau trecuti de varsta pensionarii. Daca George Calboreanu ar fi fost scos la pensie dupa regulament, am fi fost lipsiti de cel mai bun ”Stefan cel Mare” al veacului.

- In 2003 ati tiparit o carte; ”Destainuiri”, aveti de gand sa continuati?

- Nu! Am scris despre lucruri frumoase? Bune. Acum as avea multe de spus, si lucruri urate. Nu din viata mea, dar din ce am observat in jur. Ori daca as scrie despre ele, cred ca as face rau, iar eu sunt un om bun si nu pot face asta !

In coltul ochilor mari si expresivi ai vedetei am vazut licarind o lacrima. Ma urmareste aceasta lacrima si acum, cand incredintez tiparului interviul acestei ” frumuseti solare si vulcan in eruptie”.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe