Este tragic cand lung metrajul tau de debut ' premiat la Cannes la sectiunea 'Tinere sperante' este in acelasi timp si ultimul. Cristian Nemescu ar fi trebuit sa se afle acum printre noi si sa se bucure, alaturi de Cristi Mungiu, de succesul lor din 2007.

Dar a disparut anul trecut, din vina unui psihopat britanic, care, la fel ca si puscasul marin american ce l-a ucis pe Teo Peter, a demonstrat ca pentru unii intr-adevar Romania este tara tuturor posibilitatilor, daca scapa nepedepsiti. Ironia sortii este ca Nemescu a realizat unicul sau film artistic (mai are cateva scurt metraje admirabile premiate si ele si 'aici', si international) tocmai parodiind modelul strainului sosit in Romania, caruia ii parem pitoresti, dar nu ne intelege. Din nostalgia 'asteptarii' americanilor timp de vreo 50 de ani s-a nascut aceasta poveste cu iz de Kusturica, dar mizand mai mult decat bosniacul pe latura universala, in sensul ca filmele lui Emir prind bine in spatiul balcanic, pe cand'California dreamin' ('endless') poate cuceri profund, prin nuantele personajelor inclusiv secundare, in care vedem cu regret si admiratie ce mana fenomenala are regizorul debutant, care, spre deosebire de vechea scoala autohtona, stapaneste atat de bine metafora incat se exprima nu doar unora ' din spatiul estic 'ci tuturor, inclusiv SUA, unde filmul poate percuta. Chiar 'invitatul special' Armand Assante observa ca pelicula lui Nemescu sparge tiparele prin care eram priviti pana acum in lume si devine un FILM INTERNATIONAL, fara a fi ' cred eu ' unul comercial, ci doar pur uman. Ne regasim aici in situatii general valabile pentru orice razboi, orice colt de lume, etnie, rasa, sex, varsta. Regizorul reuseste performanta unui 'Underground' romanesc, adresat ca un mesaj plurivalent celorlalte continente, dar pastrand pe alocuri spiritul mioritic in faze antologice.

El parodiaza inclusiv 'mitul lui Dracula' singurul prin care americanii ne priveau ingust, incadrandu-ne la categoria vampiri si aurolaci. Personajul lui Assante ' unul din cele mai implinite dintr-o cariera de 80 de filme! 'este 'alter'-ul, celalalt, cel venit din afara, intrand in contact cu cei de aici, decoperindu-i, mirat sau ultragiat dar intelegand pana la urma ' spre deosebire de realul ofiter american ce fuge beat de la locul accidentului ' ca Romania e o tara NORMALA, ca oricare alta si nu trebuie desconsiderata, mai ales cand cate un ''nebun' incapatanat, gen Doiaru, ii explica arogantei sale de ofiter NATO ca: 'fuck SUA, fuck Clinton, fuck everything'. EU RESPECT LEGILE, ASTA E GARA MEA, AI ACTE IN REGULA, TRECI; N-AI, NU! A respecta sau nu legea intr-o tara celebra prin coruptie, santaj, mita etc. devine un deziderat nobil, dar si o cheie ironica prin care trebuie inteleasa povestea lui Nemescu: de fapt, fiecare are 'legea' lui si o foloseste dupa bunul plac, iar micul Dumnezeu Doiaru nu e decat un baron local, simbolic cumva, care vrea sa beneficieze pe cat de mult posibil trecerea unui tren cu americani prin gara pe care o pastoreste si unde-i 'blocheaza' cu asa-zisele reguli in mana. La fel si primarul din Capalnita isi da seama ca sansa acelui sat de a deveni cunoscut (la TV, evident si la... moda infratirii cu orasul de bastina al lui Jones!) este trenul cu americani (cand vine vorba de road-movie, sa ne gandim si la 'Train de la vie' al lui Mihaileanu ori la 'Asfalt tango' al lui Caranfil ' doar ca aici si idea de 'road movie' e rasturnata). Cireasa de pe tort sta in faptul ca pana la urma viata bate filmul. Un personaj gen Doiaru a existat in realitate '' chiar in '99, in comuna Pielesti, un sef de gara a oprit un tren cu soldati NATO, pe acelasi motiv al actelor. Absurdul situatiei este aici ramificat: fiica lui Doiaru, ca si personajul feminin din 'Accident' ori 'Italiencele' lui Helmis viseaza la o evadare din satul-inchisoare, spre mirajul de peste ocean, invatand intensiv... engleza, in timpul idilei cu tanarul ofiter blocat in Capalnita, jucat de Jamie Elman. Dupa ce o vedeam pierduta in 'Vocea inimii', senzuala Maria Dinulescu face un rol foarte bun, demonstrand cert talent actoricesc. De Andi Vasluianu (un soldat roman translator, ce se doreste si el militar american) si Ion Sapdaru (Primarul) ne convinsesem anterior ca sunt mari actori. Reveletia peliculei, ce ia peste picior birocratia, cliseele 'eliberatorilor' SUA, globalizarea, democratia & co, este insa Razvan Vasilescu, in pielea ceferistului tiran local, un Ceausescu la scara mica, reprezentand Estul in esuarea ideii de comunicare cu Vestul 'vizitator' (de ce-i bombardati pe sarbi?, repeta Doiaru obstinent, dar Jones tace, el executa docil ordine si nu-si pune atatea intrebari ca 'astia' din Balcani). Seful de gara nu e insa stupid, el banuieste ca in tren se afla un radar prin care fortele NATO, ce loveau Serbia, doreau sa-i monitorizeze pe ex-iugoslavi ' deci miza e mai mare decat ai/n-ai 'stampila'.

Avem, asadar, o pelicula 'neterminata' - de unde si 'nesfarsitul' din titlu ' ramasa la stadiul de dinainte de montaj, de un tragicomic sublim, cu secvente remarcabile (inclusiv flash back-urile alb-negru din al doilea Razboi Mondial) si cu un duel actoricesc pe masura Vasilescu ' Assante, din care avem doar noi de castigat. Pe primul il credeam resemnat printre telenovele, pe al doilea terminat in filme de serie B, cu mafioti, si in jurii de frumusete. Experienta de a lucra impreuna sub bagheta magica a lui Nemescu i-a facut sa REINVIE artistic.

Din nefericire, cel ce i-a resuscitat a devenit intre timp amintirea unui Prospero, ce analizeaza in aceasta capodopera noncomunicarea, anarhia, dictatura sau libertatea prost inteleasa, intr-un film DE OSCAR. Seful de gara cu sechele din trecut, avand motive clare in a nu-i suporta pe americani (v-am asteptat, ati venit cam prea tarziu si inutil) si capitanul scortos, rigid, in fata caruia toti se (a)pleaca, in speranta ca va avea ceva de castigat, sunt Raul si Binele' dar si acum notiunea de maniheism e zdruncinata, incat nu poti spune hotarat cine e cel 'negativ' dintre cei doi 'duelisti', regizorul sarind peste clasicele canoane.

Oricum, sa radem cand relatiile bilaterale 'United/uniti' arata ca demagogia e si ea universala, sa aplaudam secventele cu lectia culinara a lui Doiaru catre Jones despre... sarmaua nationala, ori dansul crispat al americanului pe o manea echivalenta cu un rictus: 'Dusmanii imi poarta pica, dar n-au valoarea mea' si mai ales sa varsam o lacrima pentru Cristi Nemescu, in acordurile de final ale 'songului ' lui Mamas & Papas ce da numele filmului.

Pentru ca ochiul regizorului a simtit enorm si a vazut monstruos CONTEMPORANEITATEA ROMANEASCA, in 'culori', cu duiosie si disperare ' iar opera sa 'postuma' certifica inca un adevar absolut: sfarsitul Creatorului e intotdeauna un alt inceput pentru noi, cei ramasi, ceilalti.


Despre autor:

Cronica Romana

Sursa: Cronica Romana


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.