Social • 6 Februarie 2007 •
Din cind in cind simtim nevoia sa mergem la National si sa vedem o piesa clasica, profunda, zguduitoare prin desfasurarea de forte, care sa aiba loc pe o scena mare aflata la o distanta suficienta cat sa nu agreseze privitorul, o piesa la care sa participi dar care sa nu te ravaseasca iremediabil, in care sa nu „intri” propriu-zis, cum se intimpla in piesele puse in scena in sali mici, intime.
Piesa irlandezului Brian Friel, premiata in 1992, aminteste deopotriva (poate chiar prea mult) de Cehov si Tenessee Williams, de teatrul nordic, grav, revelator de conflicte interioare si complicatii psihologice infinite. Povestea a cinci surori dintr-un satuc irlandez (aflat in plina celebrare a zeului celt al fertilitatii) se desfasoara linear, fara mari surpize, insa dincolo de monotonia aparenta descoperim, exact cum va preveneam mai devreme, o piesa care nu agreseaza, suficient de profunda pentru a trezi spiritul amortit, dar prea putin acuta pentru a-l rascoli cu adevarat. In locul unde nu s-a intamplat nimic se intampla, ca intotdeauna, enorm de multe lucruri. Cele cinci surori cu destine mediocre reprezinta tot atatea prototipuri de feminitate: de departe se remarca Tania Popa, in rolul lui Rose (personaj ce aminteste de fragila Laura, din Menajeria de sticla), cu aceeasi prospetime si forta scenica pe care o avea acum zece ani, in "Ondine". Rose aminteste de frumoasa Remedios marqueziana, a carei inocenta si frumusete sufleteasca aveau puterea de a schimba destine. Nu numai personajul lui Rose aminteste de Marquez, ci si spatiul in care au loc intamplarile - un posibil Macondo sustras in aparenta oricarei degradari temporale, cu unchiul Jack cel proaspat sosit din Uganda care sta sub un sicomor si mediteaza la spiritualitatea africanilor. Precum un Buendia resemnat si amnezic, acesta uita sensurile cuvintelor, nemaiamintindu-si decat dialectul swahili, pe care il vorbise in timpul misunii sale crestine pe pamant african. Gheorghe Dinica, in rolul unchiului instrainat, e memorabil in scena schimbarii palariei de paie a lui Jerry cu tricornul sau, primit de la o oficialitate a satului: ca intr-o scena marca Meyrink, cei doi isi schimba palariile, facand schimb de identitati, act ce conoteaza de fapt o esenta comuna, care tine de o chemare launtrica, spre existenta aventuroasa.

Chris, mama a unui copil nelegitim, traieste numai prin prisma unei iubiri nefericite, caci tatal copilului sau (Jerry) este si el, asemeni unchiului ratacitor, un calator, chemat mereu de perspectiva unei noi aventuri. Dincolo de optimismul pe alocuri molipsitor al lui Maggie (intr-un rol bun, Carmen Ionescu), de morala crestina neinduplecata a surorii mai mari, Kate si de resemnarea lui Agnes, intrezarim acelasi mesaj, acelasi cumplit adevar despre tristetea existentei si lipsa de perspective a vietii. Mesajul este acutizat de prezenta lui Michael - fiul lui Chris si povestitorul, care anticipa evenimentele (si deconspira finalul tragic) in paralel cu desfasurarea actiunii scenice. Discursul povestitorului are pasaje de o frumusete insuportabila, dureroasa, legate de sensul existentei si de talentul fiintei de a-si infrumuseta viata: legat in permanenta de semnificatiile dansului, de forta sa eliberatoare si functia sa cathartica, firul povestii se desfasoara pe ritmul muzicii irlandeze, de un optimism si o solaritate contagioase.

Despre autor:

Cronica Romana

Sursa: Cronica Romana

Abonează-te pe

Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.