Lui Mircea Micu

L-am cunoscut pe Micea Micu, cand presedinte al Uniunii Scriitorilor era Zaharia Stancu. Eram tineri, glumeti si mai toate discutiile de specialitate, ca sa spun asa, se purtau fie la restaurantul din Calea Victoriei, sub privirile cand surazatoare si cand severe ale doamnei Candrea, sau la alte localuri din oras, cum era acela din Militari, cu barul instalat intr-un vagon de cale ferata si cu un barman care nu se sfia sa ne incredinteze cheile peste noapte, cu conditia sa i le lasam la un loc anumit. Era o nimica toata sa mananci si sa bei la un local de conditie, totul era ieftin si apetisant, si nu banuia nimeni ca va veni candva peste noi economia de piata, cu preturi de-a dreptul daramatoare, care te lasa si fara pantofi. Toti acei ani frumosi, fara Mircea Micu, fara Fanus Neagu, fara Tudor George sau Nicolae Velea nu ar fi avut nici un farmec.
Nici unul din noi nu se socotea mai destept decat ceilalti si, cu exceptia unor grupuri de prieteni mai apropiati, nu aparuse in randurile scriitorimii vreo coterie, ostentativ izolata de muritorii de rand si constituita pe temeiul unor criterii de clan, asemeni gruparii elitiste de astazi, hranindu-se din dispretul aratat celorlalti. De bine, de rau, fiecare din noi dispunea de o opera, mai subtire sau mai solida, pe cand elitistii de astazi, si mai ales corifeii lor, nu au opera, pur si simplu, fiind prea tarziu sa mai incropeasca vreuna, care sa le justifice calitatea de filosofi sau de istorici ai artei. Unde duce o asemenea izolare dublata de o fudulie de oameni bolnavi? Desigur, spre nicaieri. Unde nu este puterea de a construi creator si organizat, nimic nu este.

Alaturi de Mircea Micu sau de alti prieteni din epoca, am fost martorii unor intamplari de tot hazul. Imi amintesc ca eram odata la Lipova, la o asa zisa consfatuire a scriitorilor tineri, din casa maturilor, participand la dezbateri doar incruntatul Eusebiu Camilar, onorat pentru cele cateva zile de consfatuiri cu calificativul suprem de maestru. Cu toate ca multi dintre noi nu recunosteam un maestru in el si in sobrietatea lui sumbra. De fapt, singurul lui merit consta in intamplarea de a fi fost in tinerete sotul Magdei Isanos. Ei bine, intr-o buna dimineata, trezindu-se matinal, Eusebiu Camilar a pornit-o intr-o plimbare spre o padure din apropiere, urmele pasilor lui detasandu-se net pe zapada. In spatele lui, cativa dintre noi calcam exact in aceste urme, intr-o procesiune ciudata si cu miscari sacadate, de marionete actionate cu sfori. Pana cand unul care ne asista de pe margine nu s-a putut retine si ne-a intrebat: ce faceti oameni buni? Cum ce facem, am raspuns cu o solemnitate cautata? Calcam pe urmele maestrului, nu se vede?

La randul sau, farseurul de geniu Nicolae Tautu a pus la cale o combinatie de toata splendoarea, a carei victima s-a intamplat sa fie chiar unul dintre poetii cei mai agreati de autoritatile timpului, Dan Desliu. La vremea aceea, inca departe de a deveni disident, Dan Desliu scria poeme kilometrice in care elogia sacrificiul activistului banatean Lazar de la Rusca si tot felul de poezii dedicate binefacerilor generate de socialism. Si ce si-a zis Nicolae Tautu: hai sa-i verificam loialitatea fata de comunisti. Zis si facut, la miez de noapte Dan Desliu a fost convocat in Piata Palatului, fiind de dorit sa aiba asupra lui o bata sau un satar, sub pretextul ca dusmanii poporului pun la cale o rebeliune impotriva regimului. Dan Desliu chiar nu a sesizat farsa si s-a prezentat la locul indicat si la ora fixata, cu o toporisca de casa ascunsa sub pardesiu, fiind intampinat de hohotele de ras ale lui Nicolae Tautu si ale unor prieteni care-l insoteau pe acesta. A fost o cacealma despre care s-a vorbit multa vreme in Bucuresti.
Mai de pomina decat toate s-a dovedit a fi o intamplare de la sediul Uniunii Scriitorilor din soseaua Kiseleff, cand doi sau trei membri ai Fondului Literar declarasera greva, nu din cauza vreunor divergente ideologice, ci pentru a fi ajutati sa duca un trai decent, in conditiile cand nu dispuneau de nici un venit. Cei doi au petrecut o noapte in curtea sediului uniunii, momiti cu fripturi aburinde prin zabrelele de metal ale gardului, de catre fel de fel de glumeti. Si dimineata, grevistii au avut surpriza ca presedintele sa treaca pe langa ei, fara se le acorde nici un fel de atentie. In cabinetul lui Zaharia Stancu, secretara acestuia, distinsa doamna Teohari, era schimbata la fata, avea alta paloare si ii tremurau mainile, si in cele din urma a indraznit sa-i comunice sefului ei: "Domnule presedinte, in curtea uniunii avem trei grevisti, care au petrecut toata noaptea aici". "Serios? a replicat Zaharia Stancu, si i-ai servit macar cu o cafeluta?" In vorbele lui, nefiind nimic malitios.

Recent, Mircea Micu a lansat o carte care ne-a oferit o ocazie sa constatam ca are prieteni, ca a ramas cel ce a fost si in urma cu patru decenii si ca-l doare pe undeva de agitatiile unei elite sterpe. Totodata, ne-a oferit ocazia sa ne reamintim niste momente de neuitat, din vremea in care prieteniile dintre scriitori prevalau fata de ceea ce i-ar fi putut desparti.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe