Noua arta angajata, in conditii de libertate

Relatiile dintre artist si societate sau dintre artist si politica n-au fost niciodata, sa recunoastem, lipsite de probleme. Adesea considerati simpli mestesugari, chiar daca cu un statut mai aparte, artistii au fost (ori s-au lasat de bunavoie) folositi de puterile diverselor epoci, creatiile lor fiind puse in slujba tuturor cauzelor posibile.

A existat, desigur, o oarecare rezistenta, care poate fi remarcata, de exemplu, chiar si la unii pictori din vremea in care singurele subiecte abordabile erau cele religioase. Insa, abia o data cu modernitatea, arta a capatat tipul de constiinta de sine cu care toata lumea este obisnuita acum, declarindu-si, pompos, autonomia in raport cu agenda puterii, pe de o parte, si cu interesele straine artei, pe de alta.

Autonomia artei vs angajare

Insa aceasta miscare a fost interpretata intr-un mod aparte de diferitii exponenti ai artei moderne si contemporane. Pentru unii, autonomia insemna delimitarea unui teritoriu propriu, in care singurele valori cu trecere erau cele estetice, iar orice alte preocupari sau valori trebuie lasate la o parte. Pentru altii, modernitatea insemna dimpotriva o angajare constienta a artistului in favoarea unor cauze pentru care merita sa traiesti: o societate mai libera, mai emancipata de prejudecati, mai saraca in injustitie si mai bogata in indivizi capabili sa-si decida singuri soarta. Odata cu postmodernitatea, credinta ferma in oricare dintre aceste doua variante prezentate schematic aici a slabit: dupa anii ’60, nici adeptii autonomiei esteticului, nici cei ai artei angajate nu mai sint ce au fost. Dar ecouri ale acestor vechi diviziuni se fac simtite si astazi.

Experienta estetica a totalitarismului

Pastrind proportiile, ceea ce s-a intimplat in ’89 la noi poate fi interpretat ca un nou inceput al unei modernitati artistice de mai multe ori incercate si niciodata reusite pe deplin. Cenzura ideologica si instrumentalizarea artei de catre propaganda oficiala au disparut, iar barzii inca in viata ai acestui gen de lingusire se afla in plin proces de evacuare. In urma lor, a ramas o generatie de artisti romani care, incepind sa se afirme in timpul totalitarismului, au gasit adesea un refugiu in teza autonomiei esteticului, lucru explicabil, dar care, mai ales in literatura, a provocat ulterior cunoscutele dezbateri aprinse pe marginea "adevaratei" disidente. Discutiile au ramas, din pacate, axate pe chestiuni legate de trecut si au facut rar pasul "dincoace", adica intr-un teritoriu in care, nemaiexistind nici comanda de stat, nici cenzura, problema artei angajate se pune altfel.

Reticente postrevolutionare

Asa se face ca si astazi, pentru multi, conceptul unei arte constiente social sau cu miza politica trezeste suspiciuni pe cit de explicabile in context romanesc, pe atit de stranii dincolo de granitele Europei de Est. "Arta angajata a nenorocit pe multi in secolul trecut", este, de exemplu, reactia regizorului de film Alecu Solomon. "Daca e vorba despre un angajament politic, cred ca nu mai e nevoie sa demonstrez falimentul acestei forme artistice, indiferent de cauza pe care o sustinea (comunism, nazism), chiar daca rezultatele formale sint unori remarcabile, ca in constructivismul sovietic, iar alteori sinistre, ca in realismul socialist", explica Solomon. "In ce ma priveste, intotdeauna am urmarit in principal o miza estetica", marturiseste, la rindul sau, prozatorul Dan Lungu. "Prin tematica, desigur, exista irizari sociale si politice in textele mele literare, dar acestea nu subordoneaza esteticul."

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe