'Un clovn pentru eternitate'

Amintirile actorilor fascineaza. Suntem intotdeauna curiosi sa aflam ce se ascunde in culise, ce se ascunde sub masca, dincolo de vraja scenei, care este identitatea adevarata a celui care, seara de seara, trebuie sa se uite pe sine pentru a-i infatisa pe altii. In plus, vorba lui Shakespeare, actorii sunt cronica prescurtata a vremii lor. Atentie, deci, caci ei stiu sa te faca demn de memoria timpului, cum la fel de bine stiu sa te scufunde in uitare sau, si mai rau, in ridicol. Sa arate semenilor, mereu avizi de astfel de dezvaluiri, ceea ce altii ar intelege sa tina ascuns. In plus, nu cred ca exista profesiune artistica in care sinceritatea sa fie mai nemiloasa decat in cazul actorului.

Probabil, prin compensatie: pentru ca pe scena cuvantul de ordine este proteismul, adica metamorfoza, uitarea de sine, in afara ei, propria personalitate se rosteste adesea in formele cele mai directe, cele mai crude. N-am intalnit oameni care sa practice aceasta meserie si, in afara ei, in "viata civila", pentru a folosi o expresie curenta, sa fie insi mofluzi, inchisi, respingatori. (Daca exista, inseamna ca am avut noroc!).

Actor al Teatrului de Comedie din Bucuresti, cu mari disponibilitati expresive, cu resurse de tandrete pe care fizicul sau nu le-a lasa sa le banuiesti, Valentin Teodosiu isi asuma o postura pe care altii, mai dedati orgoliilor de toate felurile, ar refuza-o. Volumul sau de amintiri, aparut recent la Editura Fundatiei PRO din Bucuresti, se intituleaza pur si simplu Un clovn pentru eternitate. Cine este clovnul se subintelege. Pe coperta intai, vedem 12 fotografii ale autorului: din fata si din profil, ganditor, incruntat, sobru, plangand, dar mai ales infatisand ipostaze ale rasului - de la suras la rasul cinic, de la rasul cinic la rasul sanatos sau la rasul gros, grobian. Valentin Teodosiu vrea sa sugereze desigur ca toate tin de emeserie dar ca in toate se poate deslusi, in proportii diferite, ceva din propria personalitate.

Proza sa, amintiri din copilarie, din armata si mai cu seama din teatru, este de o sinceritate cruda fata de sine si fata de cei aflati in preajma sa. "Un creator trebuie aplaudat pentru curajul de a iesi cu sufletul pe tava in fata publicului, pentru puterea de a infrunta opiniile unui public pe care nu si-l poate alege singur. (...) Valentin Teodosiu este unul dintre acesti creatori. Plin de talent, sensibil, excelent narator, fin observator, dar nemilos in cuvinte fata de prorpia sa existenta", scrie Eugen Rotaru intr-un scurt Cuvant inainte. Prima constatare a nemisoluui narator este ca "nici macar cand s-a nascut n-a avut de ales": "A trebuit sa ma nasc dupa ce a murit I.V. Stalin si pe desupra in Cotroceni. Sa-mi mai iasa si vorbe. M-am nascut Fecioara, mi se pare normal".

Poate de felul acesta, pur verbale, sunt frecvente in cartea actorului Valentin Teodosiu si ele fac deliciul cititorului, precum calambururile rostite pe scena. Copilul se intereseaza de o ruda indepartata. Peste cinci minute afla ca a murit. Concluzia este urmatoarea: "Alt simt fantastic, premonitia (ca vine militia)".

Joaca de-a fantomele se incheie astfel: "Mama ma vede si incepe sa urle:
- Valenti, tu esti?... Si ma ia la palme. Era primul meu rol de compozitie (si primele mele aplauze pe fata, nu?).
La cinci ani jucam rolul unei fantome de 400 de ani. Am debutat deci acum 39 de ani. patruzeci de ani de teatru! E o treaba".
"Clovnul pentru eternitate" trece cu nonsalanta de la autoironie la satira, de la autopersiflare duioasa la constatarea seaca, fara perdea, menita sa desfiinteze persoana in cauza: "Aia de chimie era dementa. Venea cu fuste intrate la apa si avea un cur de tinea zece eprubete in picioare fara sa li se verse aminoacizii pe jos. Ni se varsau noua, noaptea in pat".

Erau vremuri grele. Daca absolventul de liceu nu intra in facultate, il astepta armata. "Si daca intru? Tot armata. de anul acesta (1973, n.n.) se face aramta inainte de facultate. Deci oricum faceam armata". In armata, la Vanju Mare, nume care dadea fiori recrutului, cu greu i se gasesc haine studentului la IATC Teodosiu. Scenele de groaza se succed cu repreziciune si sunt relatate cu talent literar. Dialogul redat cu indemanare alterneaza cu povestirea in fraze scurte, seci. La o repetitie generala - isi aminteste "clovnul pentru eternitate" -, in timp ce zicea "Mai bine mor", din cauza unei neglijente a masinistilor, cade in cap de la patru metri. Il salveaza reflexul de a cadea perfect pe spate, "pe principiul arcului". La vizionarea spectacolului cu pricina, Horatiu Malaele, ale carui caricaturi inspirate sunt publicate in cartea lui Valentin Teodosiu, "ia in plin un fier de calcat care asteapta sa-i vina randul sa intre in scena si isi despica degetul mare de la piciorul drept in doua. Avea acum sase degete la un picior".

Acelasi umor sec se intalneste in capitolul al V-lea, Povesti cu... si despre actori. Secventele de viata traite in timpul filmarilor la Drumet in calea lupilor, turneul in America de Sud, sunt, la randul lor, fermecatoare scene de gen. Totul, intr-o carte care se citeste pe nerasuflate.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe