Sorin Stoica a trecut dincolo de frontiere

Pana la 27 de ani, Sorin Stoica a scris cat altii intr-o viata. A semnat si coordonat sapte volume, dintre care trei individuale, si a publicat nenumarate articole si reportaje in "Vatra", "Dilema veche", "Formula As", "Cultura", "Suplimentul de cultura". Faptul ca majoritatea cronicilor despre cartile sale, altfel foarte favorabile, sunt scrise cu fraze si expresii a la Sorin Stoica e relevant: proza sa a impus un stil si nu putini sunt cei care se vor grabi sa il imite.

Jurnal 2005 - Sorin Stoica

28 mai 2005

Citesc nu cat mi-as dori pentru ca ma uit ca boul la televizor la tot felul de mascarici. Ieri a venit Filo pe la mine in drum spre bunicii lui de la Brebu. Sper ca saptamana care vine sa ajung si io prin Bucuresti sa trec si pe la targul de carte. Stand la tara de vreo 9 zile imi pot da seama cat de alaturea cu drumul e discursul etnologilor. Sunt atatea chestii de analizat, nu traditii si alte cacaturi. De pilda incalzirea centrala, recentul scandal cu abonamentul la gaze. Si altele. Anul asta fac la facultate o chestie legata de capsunari. Ii omor pe studenti daca nu gasesc niscai capsunari. La mine in Banesti de pilda, comuna Banesti care e formata din satele Banesti si Urleta, doar in Urleta sunt vreo 500 plecati in Spania. Din 2.500 de insi. O vecina de-a mea s-a maritat cu un italian mai in varsta cu 30 de ani ca ea. Are Fiat si asta care nu are carnet, toata ziua da ture prin fata portii mele s-o vada oamenii ca s-a rostuit.

Alte vecine, mama si fiica, pleaca in Italia.

E o lume pe care alde Ghinoiu n-o vor intelege niciodata.

Un dialog superb. O vecina cu care am fost coleg de scoala, deci cam de varsta mea, care acum lucreaza la primarie in Campina, imi spune ca fratele ei a innebunit, ca vrea pantofi albi. Fratele avand cam 22 de ani. Ma uimeste, iete, domne, cat bun gust! Cand colo, fata continua, i-am zis, pai pantofi albi iti trebuie tie! Adica aia se asortau la Mercedes, la BMW si asta mic nu avea moaca pentru asa ceva. Nu era suficient de rafinat, stilat. Un fel de logica sociala a bunului gust, nu stiu cum sa zic, pantofii albi sunt frumosi pentru ca sunt purtati de oameni pe care io ii admir. Care oameni sunt de fapt niste cretini violenti.

18 iunie

Pe zi ce trece am impresia ca legatura dintre scris si boala e tot mai evidenta in ceea ce ma priveste. Sigur ca unii se vor repezi sa ma acuze ca sunt sisi la scufita, ca astea sunt superstitii de baba obscurantista. Totusi, ieri, dupa doua cronici aparute, am avut iar o sangerare. Si mi-am reamintit asa.

M-am apucat sa scriu "O limba comuna" in februarie 2003. Tocmai cand incepea sa se inchege atmosfera spitalului, personajele de acolo, boala devenea credibila in text, tocmai atunci o alunita de pe spinare a inceput sa creasca. Si a tot crescut, astfel ca in mai 2003 chiar am ajuns in spital asa cum deja scrisesem. Si nimic nu anunta boala. Duduiam de sanatate si aveam o pofta de viata incredibila. Dar apucasem sa scriu.

Am scris grosul romanului intre noiembrie 2003-februarie 2004, adica perioada in care am facut prima data citostatice. Din nou o dovada ca textul e legat de boala si de corp.

Dupa asta a urmat vreun an de liniste, un an in care nu am avut nici un fel de necaz legat de sanatate. Problemele au reinceput la trei zile dupa ce a iesit din tipografie "O limba comuna". Adica in martie 2005. Cum a aparut cartea, prima sangerare. Din nou au fost cateva saptamani cand m-am simtit bine, dupa care, la prima cronica a Luminitei Marcu, imediat dupa Paste, o alta sangerare. La cronica lui Paul Cernat, la fel. Si cam la fel in ultima luna jumatate la fiecare dintre cele vreo opt cronici aparute.

Ba chiar intr-o noapte, dupa ce mi-a fost mai rau, am cautat pe Internet nu stiu ce si am dat din intamplare chiar peste o cronica a Iuliei Popovici la cartea mea. Pentru ca nu se putea altfel. Pentru ca trebuia sa explice ceva starea proasta in care ma aflam.

Saptamana asta au mai fost doua cronci in "Romania Literara" si "Dilema" si ieri m-am simtit ceva mai rau. Nu stiu daca toate astea sunt doar coincidente sau mai mult decat atat. Niste potriveli care ma scot din minti. Fiecare cronica sa zgandare corpul, sa-l reformuleze dupa ce a luat la puricat textul.

Acum ca majoritatea revistelor au scris, sper ca sangerarile sa se opreasca.

10 septembrie

Textele astea pe care le scriu aproape zilnic sunt ca un fel de pepiniera unde plantez obsesiile, disperarile s.a.m.d. Pana acum povesteam unuia sau altuia cum aflam cate ceva care ma innebunea de placere. Ma tineam de capul lui, sau oricum pe cine prindeam il frecam, il suceam sa-i povestesc o chestie pe care am auzit-o. Pe care mi-am reamintit-o. Uneori povesteam aceluiasi de mai multe ori, dar de fiecare data altfel. Pana cand povestea aia se rumenea si se putea scrie. Acum am pepiniera asta, din care sper ca din cand in cand sa extrag cate un puiet in faza de coacere si sa pun la cale un text ceva mai elaborat, mai matur.

Pui doua povesti una langa alta si pana la urma ele vor duce la un inteles comun. O filiatie comuna pe care nici macar n-o banuiai initial. De fapt asa se scrie proza.

Deocamdata, cu atatea medicamente in mine, nu pot scrie decat scurt. Astea sunt texte care ma energizeaza, care imi fac bine. Un text mai lung m-ar stoarce, m-ar slei. Am inceput doua proze mai ample si le-am lasat la pastrare pana cand isi vor stoarce sensul. Pana cand imi va creste acceptabil nivelul hemoglobinei.

As vrea sa scriu ceva frumos despre el

Pe Sorin l-am cunoscut cand am inceput sa lucrez la revista "Cultura". Mi-a trimis pentru revista mai multe reportaje decat oricare alt colaborator. Scria repede, scria cu pofta, scria cu nerabdare. Privea realitatea cu un ochi mereu uimit si stia sa povesteasca cele mai banale lucruri in asa fel incat descopereai cat de uluitor e tot ce ne inconjoara. Socotesc ca acesta e unul dintre cele mai de seama daruri cu care poate veni un om pe lume. Daca am numarat corect acum, numele lui apare pe sapte carti si probabil ca nimeni nu a socotit cate articole a scris. Putin inainte de Craciun i-am trimis doua carti - nu mai am ce sa citesc aici, mi-a spus, am terminat tot - si mi-a trimis cadou jurnalul lui din mai incoace, timp in care boala l-a fortat sa se retraga la Banesti, la parinti, in satul pe care l-a povestit de atatea ori. In jurnal e viata lui si viata lumii vazuta dintr-un sat din Prahova cu ochi de antropolog si de scriitor care vrea nesatul sa traiasca totul si sa povesteasca in intregime tot ce traieste. Gasesc ca e unul dintre cele mai interesante si mai bine scrise documente despre viata lumii de azi. Trebuia sa-i mai trimit o carte si am amanat.

As vrea sa scriu ceva frumos despre el, cat mai frumos cu putinta, in randurile acestea putine. Pot doar sa-i fac o urare: Sorin, cartile tale sa fie citite si rascitite cu bucurie mult timp de acum inainte!

Povestiri cu injuraturi, Editura Paralela 45, 2000

Volumul de debut al lui Sorin Stoica e scris de un prozator matur, cu un simt auditiv remarcabil, care mizeaza pe verosimilitate, pe "feliile de viata". In spatele faptelor banale se contureaza personaje tipologice, legate de contexte definitorii. Intra in scena vedetele din Banesti, care vor reveni si in viitoarele texte: Nae Stabiliment, dom’ Naratescu. Noul realism al tinerei generatii incepe cu si de la Sorin Stoica.

Dincolo de frontiere, Editura Paralela 45, 2002

Istorioarele dinsparate din volumul de debut converg acum intr-o naratiune mai ampla, care exploreaza filonul autobiografic, istoriile orale si lumea satului romanesc de tranzitie. Argoul, observatiile livresti si metatextuale aruncate la gramada, povestile nenumaratelor personaje sunt prinse intr-o tesatura antropologica amuzanta, care aminteste de experimentele Irinei Nicolau, depasind frontierele literaturii.

O limba comuna, Editura Polirom, 2005

Multi se asteptau ca Sorin Stoica sa lase, in cel de-al doilea roman al sau, povestioarele dupa ureche si sa se apuce de inchegat o poveste cu cap si coada. N-a facut-o si raspunsul se gaseste in toate cartile si articolele sale: a scrie proza inseamna a pune mai multe istorisiri una langa alta. Alaturarea va duce la un inteles comun, nebanuit. Si povestea ar fi putut continua.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe