Averea familiei Mociornita, pe mana 'sacalilor post-decembristi'

Fiica lui Ionel Mociornita a dezvaluit, intr-un interviu acordat pentru "Averea", ca mostenirea ei a fost sfartecata de "sacalii" post-decembristi. Ea a acceptat astfel sa vorbeasca deschis despre o mafie imobiliara care controleaza diferite paliere ale puterii.

Marie Rose Mociornita se lupta de 14 ani sa-si recapete proprietatile

Reporter: Familia dumneavoastra mosteneste de la Dumitru Mociornita proprietati numeroase, nationalizate de comunisti...

Marie Rose Mociornita (M.R.M.): De drept, familia noastra mosteneste intr-adevar. Insa, in realitate, noi suntem comostenitori ai unei averi imposibil de obtinut pentru ca si acum, ca si in trecut, este in mana unor sacali. Proprietatile au fost luate de niste oameni fara nici un scrupul. Sa exemplific: casa din strada Paris, 53, ocupata abuziv de delegatia rusa, facuta cadou de Maurer rusilor. Au scris gresit numele strazii, numele celui care a ocupat-o. Nu i-a mai interesat, i-au scos pe proprietari afara cu pustile, i-au bagat direct la inchisoare si faceau legea cum vroiau. Mai este fabrica bunicului meu din strada Apele minerale, pe cheiul Dambovitei, sanatoriul de boli de piele de langa liceul Sincai. Acesta nici macar n-a fost nationalizat. L-au rechizitionat, erau siguri ca se instalasera la putere pentru multi, multi ani. Iar fabrica a fost privatizata in timp ce FPS-ul ne scria ca n-o sa fie niciodata privatizata! Exact atunci au privatizat-o! In 1994.

R.: Comunistii cum au luat-o?

M.R.M.: Au nationalizat-o si FPS-ul a avut grija sa o privatizeze in 1994, adica si-au impartit-o intre ei.

R.: Cu alte cuvinte, v-au deposedat de ea pentru a doua oara, dupa nationalizarea din 1948?

M.R.M.: Exact, si acum o fura a treia oara prin acest minunat fond, Proprietatea, care ne-a fost bagat pe gat ca un dar de la Dumnezeu, dar care, de fapt, este o insulta. Mai bine era ca acolo unde nu se putea restitui ceva sa se faca exact ca in Ungaria sa se dea despagubiri echitabile. Dar, daca de la inceput au hotarat ca bunul altuia este mai atragator macar sa nu dea niste legi care sa ne insulte. Este o insulta la adresa oamenilor care imbatranesc in tribunale. Le insulti suferinta, le insulti munca parintilor, le insulti viata furata.

R.: Dumneavoastra, parintii ati mai revazut vreodata casa din strada Paris, acolo unde se afla azi Reprezentanta comerciala a Federatiei Ruse in Romania?

M.R.M.: Nu, tata niciodata! Eu am cunoscut un angajat de acolo si l-am rugat sa ma ajute sa vad si eu casa aia. Am intrat o singura data. Stiu ca era plina de mobila florentina si opere de arta, n-a mai ramas absolut nimic. Au fost toate duse in Rusia. Ganditi-va la toti generalii care au stat in casa aia si la toti salariatii, fiecare, pe rand, au luat tot! Erau lucruri foarte valoroase, pana si ascensorul a fost scos din casa si transportat altundeva. Casa are trei etaje, au demontat ascensorul si l-au scos.

R.: Ati cerut sa vi se retrocedeze casa?

M.R.M.: Mi-e greu s-o cer in instanta, din cauza ca nu figureaza pe numele nimanui. Nu apare nici ca proprietar nici statul roman, nici Primaria, nici RAPPS. M-am adresat Ministerului de Externe, precum si celorlalte institutii si toti spun ca nu detin aceasta casa. E fara detinator, nu stiu pe cine sa chem in judecata. Mai sunt 12 imobile in aceeasi situatie in Bucuresti, detinute de rusi si care au acest regim bizar. Nimeni nu stie nimic.

R.: Dar nu exista totusi o cale legala?

M.R.M.: Nu stiu! O caut! Calea ar fi bunul simt. Sa spuna statul roman, va dam despagubiri! Pentru ca degeaba ne chinuie cu povestea asta ca niste amarati de proprietarii or sa duca Romania la faliment! Sa ne gandim la toate delapidarile, tunurile la banci, ca numai un director de la caile ferate a luat 700 milioane euro si a justificat ca a cumparat costume de scafandru si spraiuri de tantari si este acum in Austria, la Viena. El si oamenii lui n-au delapidat Romania, insa noi vrem sa ni se dea despagubiri, suntem 200.000 de oameni si falimentam Romania!

R.: Ati recuperat casa de la Predeal. Ce alte proprietati revendicati?

M.R.M.: La aceasta ora, exista pe rolurile instantelor din Romania mai multe procese deschise de mine. Am facut de cinci ani si notificari la Primarie. Din dosarele mele dispar insa acte odata la trei luni! Trebuie sa ma duc periodic sa le pun la loc, certificat de mostenitor, rol fiscal, certificat de proprietate. Dispar de peste tot! Casa de la Predeal am obtinut-o dupa 14 ani de lupta.

R.: Tatal dumneavoastra, Ionel Mociornita (n.n. - care a decedat in urma cu doua saptamani, fiind inmormantat la Bucuresti), obisnuia sa spuna: "Sa fii om oricat ar costa!" V-a povestit despre anii cat a indurat calvarul puscariilor comuniste?

M.R.M.: Da. Era foarte marcat. Amintirile astea le-a mai atenuat abia acum 10-15 ani. Dej si apoi Ceausescu doreau sa uneasca Dunarea cu Marea Neagra. Nu s-a putut... Tata ma ducea pe santul acela unde a lucrat el, langa Navodari. Erau numai balarii, dar acolo au murit mii si mii de oameni ca in Gulag. Imi povestea ca unii dintre colegi nu aveau dinti. Va dati seama, nu aveau dentisti la inchisoare! Le mestecau mancarea ca sa poata sa-i hraneasca. Au mancat sfecla si morcovi plini de viermi, le dadeau mancarea asta! Ii loveau, ii bateau. Unii paznici erau mai cumsecade si le strecurau o bucata de paine. Am auzit cum preotii catolici au fost niste eroi in inchisoare. De Craciun sau de Paste luau din painea pe care o aveau, mici firimituri si le binecuvantau, ca intr-o procesiune. A fost o maretie si o decadenta a spiritului extraordinare! Insa, bestialitatea paznicilor... Ma intreb: sa iei un om sa-l faci paznic si sa-l aduci intr-o stare de ura ca sa-l loveasca pe altul, fara sa-l cunoasca, fara sa stie cine este? Ce fel de oameni sunt acestia?

R.: Unde a fost incarcerat Ionel Mociornita, timp de sapte ani?

M.R.M.: A stat la Jilava si la Poarta Alba... S-a intalnit in 1980, in Canada, cu Alexandru Soljenitin. Asta, pentru ca nimeni nu poate sa spuna niciodata despre Ionel Mociornita ca a fost turnator. Niciodata! Soljenitin i-a spus tatalui meu ca inchisoarea de la Pitesti a fost una dintre cele mai oribile inchisori ale comunismului. La fel de rau ca si in gulag. S-au intamplat niste crime atroce.

R.: Avem experimentul Pitesti...

M.R.M.: Foarte multi tineri in Romania nu stiu aceste lucruri, ce s-a intamplat cu adevarat. Este o zicala care spune ca daca nu-ti cunosti trecutul risti sa se repete! Am mai spus-o, dar am sa repet: Sa avem un monument de marmura, ca cel inchinat eroilor din Vietnam, cu numele fiecarui om care a murit in inchisorile comuniste. Este o amintire pentru copii, o amintire vie! O sa mi se spuna ca avem unul la Sighet. Da, dar foarte putini iau trenul sa se duca la Sighet. Trebuie zi de zi sa treci pe acolo si sa ai grija sa nu se mai repete.

R.: Ati trasat nu o data o granita ferma intre tatal dumneavoastra si ceilalti membri ai familiei Mociornita, dar n-ati dezvaluit presei niciodata motivele acestei separatii.

M.R.M.: N-am vorbit pana acum, dar... Bunicul, Dumitru Mociornita, a avut cinci copii. Fratii tatalui meu s-au dezis de noi. Ionel Mociornita a fost oaia neagra a familiei, politic vorbind. Nu era membrul niciunui partid politic, dar era directorul fabricii. A fost cel care nu a acceptat sa plece capul, sa se supuna sistemului conventional social-comunist de atunci. Si atunci, pentru a avea vieti cat mai confortabile, s-au dezis de noi, pur si simplu!

Intorceau capul cand ne vedeau pe strada. Asta stiu si eu de cand eram copil. Va dati seama ca e o durere asta, pentru noi, mai ales ca cei cinci frati au crescut in aceeasi casa, cu aceleasi valori. Unii dintre ei, cumnatul tatalui meu de exemplu, a fost procuror sub Ceausescu, iar fiul lui, varul meu, a fost consilier prezidential al lui Ion Iliescu. Mihai Constantinescu il cheama. Am facut aceasta disociere, pentru ca niciodata nu vreau sa fim asociati cu aceasta ramura a familiei care a ales niste drumuri mai confortabile, dar fata de care bunicului meu cred ca i-ar fi fost rusine. Pentru tot chinul tatalui meu, ma disociez complet de ei. Purtam acelasi nume, dar nu suntem aceiasi oameni!

Aruncati in temnitele comuniste

Dumitru Mociornita, bunicul lui Marie-Rose , este creatorul celebrei fabrici de incaltaminte in jurul careia a dezvoltat, in perioada interbelica, o adevarata industrie de pielarie. El provenea dintr-o familie cu opt copii si a fost sprijinit de Ion Bratianu sa studieze la "Scoala comerciala superioara" din Bucuresti. S-a instruit ulterior la "Academia comerciala de tehnica si practici" din Paris si a revenit in tara, unde a construit fabrica de incaltaminte Mociornita. Dumitru a devenit tatal a cinci copii, desemnandu-l pe Ionel Mociornita - tatal lui Marie Rose - sa se ocupe de administrarea fabricii. Dupa instalarea regimului comunist, intreaga avere le-a fost nationalizata sau furata pur si simplu, membrii familiei Mociornita fiind aruncati in inchisori. Dumitru Mociornita a murit sarac lipit, dar familia lui a lasat Bucurestilor numeroase asezaminte sociale. Liceul Sincai, sanatoriul de boli de piele din vecinatatea scolii, precum si alte imobile ale familiei, au fost trecute in patrimoniul statului, sub infricosatorul regim comunist. In varsta de 88 de ani, Ionel Mociornita s-a stins din viata departe de tara, in Canada, in urma cu doua saptamani.

Trupul sau a fost repatriat de sotie si fiica si inhumat la Bucuresti. Tatal lui Marie Rose a fost intemnitat in 1948. Timp de sapte ani, acesta a indurat tratamentele crunte de "reeducare", forta represiva a Securitatii haituindu-l si dupa eliberare. A plecat din tara in anul 1970 si s-a stabilit in Canada. S-a intors in Romania, dar nu s-a stabilit aici, fiind convins ca societatea nu s-a curatat cu adevarat de sinistrele personaje si mentalitati, care au exterminat, incepand cu anii ’40 elita intelectuala si economica din tara lui.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe