Un sat ca in vremea lui Cuza Voda

Un telefon mobil fara semnal este cel mai inalt semn al civilizatiei in Piscu Reghiului. Domnul Marian Pepene, un cioban de la campie, trecut de 40 de ani, tocmai si-a gasit de cateva zile nevasta de-a doua in satucul din Muntii Vrancei si a adus cu el acest extraordinar aparat pe care din doua in doua minute il tot scoate din buzunar, formeaza un numar si il duce la ureche. „N-are semnal decat la floare, o liniuta”, se scuza omul, adica trebuie sa stea fix in dreptul muscatei din fereastra ca sa poata da un telefon, iar daca Saftita lui muta ghiveciul, se poate sa nu-i foloseasca la nimic.
Publicitate

Cum e iute de picior si meseria il poarta prin toate viroagele si pe toate culmile, domnul Pepene stie locurile unde are semnal la telefon si, in loc de Tunata ori Malu cu Sare, acum le spune O Liniuta, Doua Liniute si chiar Full, mai sus, spre Naruja. O data la cateva zile, cand coboara dupa cumparaturi in comuna Reghiu, cale de vreo sapte kilometri, incarca telefonul la rude.

Saftita lui Pepene este fata cea mai mica a lui mos Fanica Lepadatu. Ea singura, din cei opt copii ai batranului, a ramas in Piscu Reghiului sa aiba grija de batrani, dar acum ca s-a introlocat cu Marian, va pleca si ea dupa barbat, la ses. Ar vrea sa-i ia si pe parinti cu ea la noua casa, dar batranul nu se da dus. „Nu plec, domnule, de-aici, pana nu moare baba, spune Mos Fanica. Dupa ce inchide ea ochii, poate m-oi duce si eu la Saftita, daca nu m-oi duce si eu repede dupa baba”.

Mos Fanica are 84 de ani. S-a nascut, a crescut si a trait toata viata in satucul acela de munte, necolectivizat. Mai departe de Focsani n-a fost niciodata, ca nici la armata nu s-a obosit nimeni sa-l caute prin salbaticia aceea. Cat de greu ar fi trait, acum totul e insutit mai greu fiindca batranetea l-a ros, a ajuns o mana de om, abia se vede dintre gaini, si, in plus, de paisprezece ani de zile ingrijeste de Constantina, femeia lui.

Batrana zace la pat, nemiscata, din 1994. S-a intamplat atunci ca o nora a ei a facut infarct si i-a murit in brate. Acolo asa mor oamenii: odata cad in mijlocul ograzii sau ii ia moartea in somn, fiindca nu obisnuiesc sa se duca la medic, nici nu stiu ce boli au. Iar cand mor, sunt inmormantati altfel decat ceilalti crestini, adica se face intai praznicul, cu mortul alaturi, se dau pomenile, si abia pe urma se duc toti cu sicriul la cimitir. Fiindca iarna nu se poate ajunge decat pe jos in sat, iar vara numai cu caruta, si fiindca cimitirul e in Sindrilari, la opt kilometri. Dupa ingropaminte, neamurile din alte sate se duc pe la casele lor, pe lumina, cat se mai vad cararile prin padure.

„De la sperietura aceea, continua mos Fanica, dar si de la durerea ei cand a vazut ca a murit nora Arsinia, baba mea a intepenit si de-atunci nu s-a mai dat jos din pat. N-am dus-o la spital, ca ce sa-i faca doctorii? Acum e datoria mea s-o ingrijesc pana in ultima zi, cat o tine Dumnezeu”, incheie mosul intorcand capul in vant, ca sa i zvante ochii de lacrimi.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe