'Tolicele' vasluiene au ajuns produs de export

Departe de agitatia urbana, de mochetele si covoarele orasenilor, satenii din Vaslui tin la traditie, la mestesugurile transmise din mama in fiica de sute de ani. Sute de razboaie de tesut lucreaza din greu in satele vasluiene in aceasta perioada a iernii, iar batranele se gandesc la turistii straini care ar trebui sa vina sa le cumpere produsele. Majoritatea au invatat sa impleteasca covorase din bucati de materiale diverse, tolice, in care au pus toata magia locurilor in care au aparut.

In timp ce in tara sunt considerate un simbol al saraciei, in strainatate covorasele impletite moldovenesti, din tot felul de bucati de panza, fara modele de plante si animale, realizate cu mult greu in timpul iernii, sunt apreciate ca obiecte de mare pret. Este vorba despre banalele tolice de coade - asa cum li se spune in dulcea limba moldoveneasca traditionalelor covoare din gospodariile vasluiene. Tolicele sunt un mod de viata in toate satele vasluiene, fiind intalnite in majoritatea caselor batranesti, o dovada a ingeniozitatii si a talentului mainilor de taran. Multi batrani stiu ca tolicele lor se vand bine la straini, ca obiecte de artizanat. Unii mai spera ca vor vedea pe ulite puhoaie de turisti, plini de euro, care sa le cumpere munca de o viata. Altii, cum este cazul Elenei Cojocaru, din satul Balesti, nu cred ca vor mai apuca ziua in care vor vinde cateva tolice unui turist strain.

Efect al saraciei

Tolicele de coade sunt privite de romani ca un simbol al saraciei. Acestea au invadat gospodariile vasluiene la finele celui de-al doilea razboi mondial, cand saracia s-a facut simtita in toate satele din zona. Tolicele vasluiene sunt o replica mai saraca a covoarelor de lana tesute la razboi, care erau mandria si bogatia oricarei case taranesti, dar, totodata, reprezinta dovada spiritului creativ al taranului din toate timpurile. Om al pamantului, dibaci atat la manuirea plugului si a sapei, cat si la framantatul painii, taranul vasluian a gasit intotdeauna o cale de a-si asigura cele necesare traiului de zi cu zi. Femeile din mediul rural, cele pe care cade greul gospodariei la tara, au invatat ca trebuie sa faca totul pentru binele membrilor familiei, fie ca vorbim de framantatul si coacerea painii, de pregatirea bucatelor sau de realizarea unor covoare traditionale, obicei transmis din mama in fiica.

Mainile trudite, pline de crapaturi si satule de munca, au facut sa prinda viata, de la generatie la generatie, o magie a culorilor si a formelor unica in lume. Fiecare covor de lana tesut la arhaicul, de-acum, razboi este o lume vie, care canta pamantul si cerul, cu tot belsugul lor de frumuseti. si tolicele vasluiene nu se abat deloc de la regula. Mai mult, comparativ cu scoartele de lana, o arta populara care prindea viata in conditii de viata mai "relaxate", valoarea tolicelor este sporita de modul cum au aparut, adica din nevoie. Neavand posibilitati sa-si procure materialele necesare pentru a tese covoare de lana, dar trebuind sa-si acopere podeaua, tarancile vasluiene au inceput sa aleaga diferite bucati de material si sa le lege intre ele. Astfel au aparut tolicele, care insa nu sunt tesute alandala.

Rigorile artei populare si-au spus si aici cuvantul, desi tolicele sunt sarace in motive populare, din cauza imposibilitatii de a imbina, sub forma de animale si flori, bucatelele de carpa din care sunt confectionate. Tolicele sunt tesute in poduri, rod al eforturilor tarancilor de a alege si de a sorta pe culori resturile de materiale, pe care le teseau, apoi, la suveica. Daca nu abunda in simboluri, tolicele abunda in culori, urmand fidel acea lege nescrisa care sta la baza intregii arte traditionale a tesutului: contrastul, rezultat al unei veselii de culoare (azuriu, galben, trandafiriu, brun si verde).

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe