'Dupa Cannes, am ratacit trofeul, papionul si nevasta'

Anul trecut, Cristian Mungiu a cucerit Europa. In 2008 se pregateste sa treaca Oceanul

L-am intilnit pe Cristian Mungiu, la sfirsitul anului trecut, la sediul Centrului pentru Jurnalism Independent din Bucuresti. Era acolo, intre doua drumuri in strainatate, la lansarea documentarului „O luna cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile“, realizat de Sorin Avram despre caravana „4, 3, 2“ prin 15 orase ale Romaniei ramase fara cinematograf. Asaltat de jurnalisti, prieteni si colegi din lumea filmului, imi sugerase sa facem interviul „in tihna“, prin e-mail. Cistigatorul celui mai rivnit premiu al Festivalului de Film de la Cannes vorbeste pentru Cotidianul despre ce a urmat dupa Palme d'Or, despre relatia sa cu regimul comunist si despre cum ar trebui sa recupereze cinematografia romaneasca perioada totalitara, dar si despre deceptiile pe care le-a trait in relatiile sale cu romanii dupa succesul sau.

Ce ti s-a intimplat, ca sa spun asa, dupa ce ai cistigat la Cannes?

Imediat dupa decernare am intrat in protocolul pregatit pentru cistigatorul Palme d'Or, oricine ar fi fost el: intrari in direct pentru televiziunile franceze, conferinta de presa, sedinta foto oficiala cu trofeul si, pe fiecare culoar, discutii cu presa care nu primise acreditari in sala oficiala de conferinte. Am sfirsit acest protocol cam trei ore mai tirziu dupa o interventie la Realitatea TV. Era cam ora 11 seara si m-am trezit dintr-o data in strada in fata Palatului festivalului, fara nevasta, echipa, trofeu si papion pe care le ratacisem in maratonul ultimelor ore. Pina la urma am ajuns la petrecerea oficiala, unde ne-am salutat cu ceilalti competitori si cu organizatorii festivalului si unde agentul meu de vinzari a venit dupa ce se urcase intr-un palmier pe croazeta si smulsese o creanga adevarata de palmier pe care mi-a daruit-o. De acolo ne-am deplasat la o petrecere privata unde urma sa sarbatorim trofeul, dar unde am sfirsit prin a intra in direct pentru un canal de stiri rusesc. Am baut apoi sampanie pe plaja, amintindu-ne prima noastra descindere la Cannes cind, tot pe plaja, ne intrebam daca vom mai ajunge vreodata pe acolo.

Si dupa fiesta?

In lunile care au urmat am fost invitat in foarte multe tari si la foarte multe festivaluri, dar am ales sa merg doar atunci cind prezenta mea era asociata cu promovarea generata de lansarea filmului in cinematografe: am fost la Wroclaw in Polonia, la Sarajevo, unde m-am intilnit cu regizorul Alexander Payne, doua zile la Roma pentru lansare, o saptamina la Paris, de asemenea pentru lansare, la Telluride in Colorado, pentru o zi in Mexico City, unde au venit la conferinta de presa peste 100 de ziaristi, apoi la Toronto, pentru cel mai mare festival nord-american. Dupa lansarea filmului in Romania, am plecat la San Sebastian sa primesc Premiul Fipresci pentru Cel mai bun film al anului 2007, la New York, unde dupa proiectie ne-a asteptat Faye Dunaway ca sa vorbeasca cu noi despre film, de acolo am plecat in Coreea, la Pusan, unde am fost in juriu imprietenindu-ma cu Goran Paskalievic. Promovarea filmului in Statele Unite a continuat cu prezente la festivaluri in Los Angeles si Washington, iar in Europa am participat la campanii de promovare in Ungaria, Austria, Elvetia, Danemarca, Suedia, Norvegia si Finlanda, unde provocarea organizatorilor a fost o baie in Marea Baltica, la zero grade, dupa iesirea dintr-o sauna la 100 de grade... In mod miraculos am supravietuit. In Asia am promovat filmul pentru lansarile din India si Taiwan, dupa care am zburat direct la Berlin pentru premiile Academiei Europene si am incheiat calatoriile pe 2007 cu un drum in Israel, unde am fost primiti cu foarte multa caldura.

In ce fel s-a schimbat perceptia celor din jur asupra ta dupa ce ai primit Palme d'Or? Prieteni, colegi, politicieni...

Am trecut prin multe in perioada asta, dar e prea devreme sa vorbesc despre unele lucruri. Poate mai incolo, intr-o carte. In orice caz, am fost foarte dezamagit sa constat ca, in ciuda eforturilor uneori coplesitoare facute in toata aceasta perioada de a raspunde cumva fiecarei solicitari, cei carora n-am reusit sa le raspund imediat nu le-a trebuit mai mult de o ocazie ca sa considere ca mi s-a urcat la cap. Cind vine in asemenea cantitati, atentia celor din jur devine uneori agresiune si daca incerci sa-ti ocrotesti din cind in cind viata personala si timpul pentru tine, oamenii reactioneaza foarte egoist. Eu am pretentia ca nu m-am schimbat, situatia in sine in care sint s-a schimbat.

Cind ne-am vazut ultima oara, la lansarea documentarului despre caravana „4,3,2“, erai la fel de discret cum te-am cunoscut acum trei ani, cind am filmat la campania Cotidianul. N-am vazut, cu alte cuvinte, nimic care sa-mi fi spus: „Mai, omul asta a cistigat Palme d'Or“. Totusi, cum si in ce masura te schimba un astfel de premiu? Cum gestionezi acest succes?

Ti-am zis, eu nu am senzatia ca m-am schimbat in vreun fel. Nu am perceptia propriei mele persoane in situatia data. La Berlin, la decernarea premiilor Academiei, eram gata sa merg la ceremonie cu autobuzul si, dat fiind ambuteiajele, s-o iau pe ultimii 100 de metri pe jos, insa de fiecare data Anamaria Marinca mi-a atras atentia ca nu e cazul si avea, intr-adevar, dreptate, n-ar fi fost potrivit. Cred cumva ca talentul e conditionat de o anume umilinta in a-l intimpina si nu uit asta niciodata - nu ti se cuvine nimic pe lumea asta.

Cite interviuri ai acordat dupa Cannes, afara si in Romania?

Zeci, sute, nu stiu exact. Au fost cert peste 30 de zile de interviuri, uneori cu opt ore de lucru pe zi, cu 10, 15 intilniri. La un moment dat, la Los Angeles, am avut 32 de interviuri intr-o zi, altele au fost ca niste simultane la sah cu cite sase-opt ziaristi odata, la aceeasi masa, vreme de doua ore. Epuizant. La Los Angeles, in primele doua ore am avut interviuri pentru televiziuni si site-uri de cite sapte minute fiecare. Cind reduci comunicarea la un asemenea interval, totul devine formal, nu ai cum sa comunici nimic important, mitraliezi niste informatii promotionale obligatorii si atit si ai senzatia ca si tu iti faci treaba la fel ca si ziaristul, fara sa pui cine stie ce suflet. Mi s-a intimplat ca la o asemenea sesiune de interviuri un ziarist sa faca o introducere foarte lunga, care a culminat cu intrebarea: „... deci, cum e posibil sa faci un asemenea film intr-o tara catolica?“. Iar cind i-am zis ca sintem ortodocsi, din cauza ca oricum mai aveam doar citeva minute pentru interviu, a zis - „sau, ma rog, ortodoxa“...

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe