Poate pensionarii de dupa noia��

Luni, in ziarul nostru, am citit cu deosebit interes un articol referitor la perceptia cetatenilor fata de fondurile private de pensii. Cu si mai mult interes am lecturat seria mesajelor postate pe site la acel material. Practic, acestea din urma nu fac decat sa valideze cele scrise de colegul meu, si anume ca 80 la suta dintre romani se arata preocupati sa-si mentina acelasi standard de viata si dupa pensionare, dar numai o mica parte intentioneaza sa cotizeze la un fond privat de pensii. Un lucru care nu prea este de bun augur, mai ales ca ne apropiem de momentul zero cand, prin lege, vom fi obligati sa cotizam la un sistem privat in paralel cu sistemul public. Dar nu trebuie exagerat si sa se considere ca reforma pensiilor in Romania s-a nascut moarta. Nimeni nu are niciun interes, fondurile de investitii fiind avide de noi plasamente, a se lua exemplul Bulgariei care a stiut sa-si joace cartea fondurilor de pensii. Dar nici sa cadem in latura prea optimista pentru ca, desi reforma sistemului de pensii este viabila, totusi ea s-a nascut cu un handicap, deloc de neglijat.
In primul rand este vorba despre o problema de perceptie. Cetatenii, o mare parte dintre ei, nu cred in aceste fonduri deoarece, dupa atatia ani, inca asociaza ideea de Fond cu experiente neplacute incepand cu arhaicul Caritas, continuand cu SAFI sau cu FNI. Desi intre ele nu exista nicio legatura, totusi aici latura emotionala primeaza. Se explica de ce cu toate ca vorbim despre sistemul de pensii administrate privat inca din 1997-1998, cand modelul chilian se dorea clonat in Romania, informatii despre aceasta reforma foarte putine au iesit in piata. Seminariile erau la moda, nu si educarea si constientizarea viitorilor contribuabili. Exista o veritabila frica ca un oficial implicat in acest proces sa faca referire la notiunea de Fond de pensii. Si tocmai aceasta frica de a explica in mod coerent avantajele sistemului privat a perpetuat neincrederea in piata. De atunci era clar ca actualul sistem public traia artificial. O singura privire aruncata in statisticile oficiale ne scuteste de orice comentariu. In Romania sunt mai multi pensionari decat contribuabili, ceea ce transforma sistemul public, pastrand proportiile, intr- o schema piramidala. De pilda in 2002, referindu-se la acest subiect, Financial Times titra: "Romania se confrunta cu un cosmar demografic care ar da batai de cap multor premieri occidentali". Referindu-se la raportul salariat-pensionar publicatia sublinia ca pe langa Romania, problema cu care se confrunta Germania, unde se preconiza ca in 2050 vor ramane doar doi salariati la un pensionar, este extrem de simpla.
Daca lucrurile stau asa, ca sistemul public de pensii era blocat, nu poti intelege de ce in sfera politica si decizionala s-a intarziat atat de mult in elaborarea unui cadru legal coerent care sa permita dezvoltarea acestui sector privat de pensii obligatoriu. Sa ne amintim ca a existat un proiect, de fapt proiecte, de lege inca din 2002 care au fost tocate in comisiile parlamentare pentru ca imediat ele sa fie abandonate si inlocuite cu alte proiecte, poate mai democrate. Si acest aspect a pastrat gradul inalt de reticenta in piata fata de aceste scheme private. Ar mai fi aici de subliniat si temerile ca aceste fonduri nu au o paleta larga de investitii, ma refer la emisiunile de titluri de stat care sa absoarba si sa eficientizeze banii plasati de catre fonduri. Aici este de discutat.
Un ultim aspect, si poate, cel mai important. Neincrederea in sistemul privat de pensii este alimentata in primul rand de saracie, iar in momentul in care 70 la suta dintre venituri se duc pe intretinere, ma refer la masa larga, parca despre pensionare si despre pensie privata nu-ti prea vine sa vorbesti. Poate pensionarii de dupa noi vor culege ceva daca vom intra intr-o perioada de normalitate.

---

Despre autor: