"Consumul de emotie este imens la crearea unei fotografii"

Pe Ion Cucu Dumnezeu l-a inzestrat cu darul vederii si al iubirii de cuvant. De la cuvant a inceput acum cinci decenii o extraordinara aventura care, pana acum, s-a definit prin aproximativ 20.000 de fotografii facute scriitorilor romani, si nu numai. Pentru breasla scriitorilor romani, Ion Cucu este, as putea spune, in primul rand un artist, apoi un moralist, un psiholog si un infrigurat cautator de "comori".
A nu fi fost macar o data focalizat de acest mester al luminii si al umbrei inseamna aproape o suferinta; a nu se fi intalnit obiectivul aparatului de fotografiat al lui Ion Cucu cu tine este frustrant, desi tine de o pura intamplare. Portrete facute in intimitatea si tihna unor laboratoare sau la fereastra unui tren, intr-o adunare solemna, in redactii, la atribuirea unor premii sau la suete prietenesti sunt tot atatea admirabile imagini, imprietenite de-acum cu posteritatea, fapt literar unic in amploarea si necesitatea lui.
Nichita Stanescu este primul portretizat (1958) al magicianului Ion Cucu. Nici nu se putea sa fie altfel: numai cu un mare poet trebuia sa se deschida aceasta fascinanta "goana" de cinci decenii dupa facatorii de carti, aceasta "joaca" superba a unui iubitor de cuvant.
Ion Cucu, se implinesc aproape cinci decenii de cand ati portretizat fotografic un scriitor roman: Nichita Stanescu.
Da, prima declansare foto a fost (in ideea de a-l "imortaliza") facuta foarte tanarului, pe atunci, Nichita Stanescu.
Stim cu totii acel portret impresionant. Totusi, as vrea sa-l descrieti putin pe acel Nichita care apare in fotografie.
Figura lui era cu tulie juvenila de barba si ici-colo cu acnee de asemenea juvenila, cu un par bogat, tuns scurt, castaniu spre blond, ochi mari, imensi, de un albastru rusesc, de stepa. Era desirat, dar bine facut, era ca o "bijuterie" umana care se misca. Dar, in acele momente, mai ales tacea. Imi amintesc ca actul fotografierii s-a petrecut intr-o camera obscura din Casa Scanteii. Lumina era foarte saraca, venea dintr-o singura parte (asa cum imi place mie, cand este vorba de portrete). L-am "incalecat" pe un scaun, si-a pus mainile pe spatar si atunci i-am vazut mainile cu degete lungi, cu pielea alba, curata, unghii ingrijite...
Ii stiati poeziile?
Da, numai din gazetele literare ale timpului. Chiar daca nu ar mai fi scris nimic pana astazi, tot ar fi ramas poet prin infatisare, prin blandetea chipului sau si prin enormul spatiu care se crea in jurul lui.
Ce ati facut dupa aceea cu portretul? I-ati dat vreunul lui Nichita?
Nu, nu i-am dat nimanui acel portret, care de fapt se constituise in cinci declansari si tot atatea portrete, care mi s-au parut atunci uluitoare.
Portrete care in ani au fost reproduse, devenind o imagine-simbol a lui Nichita din acea perioada de inceput.
Nichita Stanescu a declansat seria imensa sau "oceanul-foto" (cum a spus Niculae Gheran, intr-o propozitie) din deceniile care au urmat.
Nu v-ati oprit, ati continuat sa fotografiati alti si alti scriitori...
Pe rand au venit sau mi-au fost adusi de confratii lor, in acea "camera obscura": Nicolae Velea, Cezar Baltag, Geo Dumitrescu, Fanus Neagu, Nicolae Breban, Grigore Hagiu, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu, Marin Preda, Nina Cassian, Gheorghe Tomozei, Adrian Paunescu s.a.m.d.
Un alt "laborator-studio" a fost Uniunea Scriitorilor.
Al doilea studio a fost Uniunea Scriitorilor, cu sediul in Soseaua Kisseleff. Acolo am realizat, in cativa ani, sute, mii de imagini cu viata scriitoriceasca sub presedintia lui Zaharia Stancu.
Un presedinte respectat de scriitori.
Cu Zaharia Stancu am largit "campul vizual" de fotografiere, el fiind un model de statuie, gata de pus pe soclu - am multe imagini care sustin ideea asta. Era atat de fotogenic, incat ajungea o simpla declansare, fara efortul cautarii unghiurilor, fara sa suplimentez lumina.
In acei ani erati un nume de-acum celebru printre scriitorii romani. Este perioada in care ati facut instantanee spectaculoase, extrem de expresive.
In lumea fotoreporterilor, eram supranumit de colegi (de care-mi este foarte dor tot timpul), "Instantaneo-Foto" si "Foto-Exponometru". Asta vroia sa insemne ca nu foloseam lumina suplimentara, ca nu ma amestecam sub nici o forma in viata subiectului meu, ca-i imploram pe absolut toti cei fotografiati sa nu ma bage in seama. Asa se face ca cele aproximativ 20.000 de imagini numai cu scriitori se caracterizeaza prin aerul de instantaneu fotografic, portretele sunt eliberate de rictusuri, de acel refuz care apare in prima clipa dinaintea fotografierii pe fetele a 90% dintre subiecti. Mi-au trebuit zece ani ca sa capat statutul de fotograf, dar eu ma numesc si azi fotoreporter si prieten al scriitorilor care, spre deosebire de ei, are intotdeauna un aparat de fotografic cu sine, mic, cat mai de neluat in seama si cat mai usor de carat, pentru ca fotografia se elaboreaza in suflet si trece din spatiul virtual printr-un ciob pe pelicula.
V-a distrus ceva din bucuria fotografiatului, in anii din urma, colorul?
Curios este faptul ca eu am lucrat in prima forma color, dar am simtit destul de repede ca "nu-i de nasul meu", ca mie imi plac lucrurile mai explicite, fotografia sa transmita un mesaj puternic, frust, cu efect; colorul e ca niste flori ale unui pom care se scutura, dar care isi extrag esenta din radacina, tulpina si crengile pomului, care sunt alb-negru.
In momentul de fata, peste tot in lume fotografia a revenit in forta, fotografii foarte buni sunt foarte cautati si foarte bine cotati. Totusi, fotografii de personalitati artistice sunt rari si azi. De ce?
Mi-au trebuit multi, foarte multi ani ca sa-mi raspund la aceasta intrebare pe care mi-o puneam tot timpul. Am primit o carte (mi se pare "Intalnirea din pamanturi" a lui Marin Preda, in casa lui din Dionisie Lupu, pe cand se chinuia cu "Morometii", volumul I), cu o dedicatie: "Lui Foto-Cucu, cel care ma creeaza a doua oara". Acesta e raspunsul meu. Consumul de emotie, cum spun tinerii, de adrenalina si de selectie intelectuala este imens la crearea unei fotografii care reprezinta oameni, portrete in special, dar si trupuri. Ori o vezi, ori nu o vezi niciodata.
Nu regretati ca v-ati focalizat cu predilectie asupra breaslei scriitoricesti?
Cuvantul scris, inca de cand am inceput sa inteleg ce citesc, m-a fermecat, ma simteam parte din ceea ce se petrecea in cartea aia. Ma intristam si ma bucuram odata cu eroii sau cadeam pe ganduri zile in sir, asa cum s-a intamplat atunci cand sub ochi mi-a cazut motto-ul romanului lui Faulkner "Casa cu coloane": "Miscarea inseamna viata, nemiscarea inseamna moarte" si: "Daca un om vrea sa faca ceva, el poate sa faca sau poate sa nu faca. Dar daca TREBUIE sa faca, nu are ce sa-l opreasca". Asa si cu fixatia pe fotografia de scriitor: a TREBUIT sa fac si nu a avut ce sa ma opreasca. Pentru fotografie iti mai trebuie si inteligenta. In momentul in care tratezi un subiect in exces de imagini, il ingropi de fapt, nu-l aduci la viata.
Aveti acum "curajul" sa portretizati pentru posteritate un scriitor foarte, foarte tanar?
Conditia este ca sa mai existe talente ca Nichita! Nu neg faptul ca ar exista, dar viata literara pe vremea aceea, ma refer la filoanele autentice de talent, erau foarte vizibile pe fundalul momentului: sareau in ochi, alcatuiau un rau imens, adanc si puternic in care se scurgeau, e adevarat, si alte paraiase. Tudor Arghezi a fost intrebat: "Maestre, nu va sperie avalansa de poeti si nu stiu ce alti facatori de literatura?". Se pare ca a raspuns sec: "Nu. Pe ce ar pluti marile vapoare?".
Fotografiati, in continuare, cu aceeasi pasiune.
Bineinteles, dar unul dintre motivele pentru care am incetinit ritmul de fotografiere este lipsa de materiale alb-negru, faptul ca sunt foarte scumpe, ceea ce ma dispera.
Pregatiti un album impresionant. Despre ce este vorba?
Din punctul meu de vedere, al creatorului, albumul este gata de mult. Au existat niste incercari (in vreo doua randuri), de fapt niste pacaleli ale institutiei scriitoricesti, de genul: "hai sa tiparim un album Ion Cucu". Eu am crezut cu seriozitate, mi-am pregatit intreaga artilerie, dar am fost "fentat". Speranta de a tipari un album s-a mutat la 500 kilometri de Bucuresti, la Bistrita-Nasaud.
A, la Gavril Tarmure.
Da, un om intreg la minte si la suflet, caruia i-am predat 1200 de fotografii. Intr-un an de zile a reusit sa le introduca in calculator pe propria cheltuiala si acum doua saptamani mi-a spus ca a terminat aceasta munca. Dar acolo este numai o treime din albumul pe care-l punem la cale cu actuala conducere a Uniunii Scriitorilor si cu daruirea si entuziasmul Mihaelei Schiopu. Am incercat si incerc sa raman sanatos pana la aparitia albumului, care se vrea a fi o istorie a literaturii romane postbelice in imagini, si sper ca voi fi sanatos si dupa aparitia lui, sa-l pot rasfoi de cateva ori.
Cu siguranta, asa va fi! Nimeni nu va putea sa va ia bucuria asta, care de fapt va fi si a noastra, a scriitorilor.

---

Despre autor: