Minimalismul, intre apolitism si politica

Inca din anii '60, Raymond Carver incepe sa scrie in gazete de diferite tiraje o multime de povestiri, pe care le va strange apoi in cateva volume. Modest, scriitorul va marturisi ca s-a apucat sa scrie proza scurta din ratiuni pur financiare, avand de intretinut o familie (sotie si copii) de la frageda varsta de 18-19 ani. O revista nu i-ar fi putut publica manuscrise prea lungi; in schimb, un text concis, scris cu nerv de un tanar promitator era intotdeauna binevenit. Criticii asteptau totusi cu nerabdare momentul "exploziei", cand tanarul, dupa ce isi va fi exersat suficient mana in naratiuni modeste ca intindere, se va dedica in sfarsit unui proiect mai amplu, mai inchegat, cu o structura mai complexa, intr-un cuvant - unui roman. In definitiv, la fel procedase si Hemingway pana sa ajunga la frescele sale de razboi si, mai recent, Updike, pana la consacrarea cu saga in trei volume despre Rabbit. Dar Carver intarzie sa urmeze acest model. Mult-asteptatul roman nu va aparea pana la sfarsitul prematur al autorului, in schimb e inlocuit de noi si noi volume de povestiri care evolueaza spre o forma tot mai concentrata, in loc sa capete in timp proportiile generoase preconizate de traditionalisti. Mai receptivi la schimbare, cativa tineri scriitori prind din zbor ideea lui Carver si lanseaza moda minimalismului, crezand ca numai proza scurta poate reflecta in "ciobul" ei faramitarea si dinamismul vietii moderne. Noul curent literar cucereste America, se infuzeaza apoi si in Europa si ajunge pana in estul comunizat, unde va capata alte conotatii, fiind folosit ca o subtila arma "imperialista" in gherila cu sistemul totalitar. Vantul schimbarii care a inceput sa bata in proza romaneasca prin furtunosii ani '80 (si) de aici a pornit.
Raymond Carver a absolvit cursul de "creative writing" al lui John Gardner, s-a lasat influentat de sfaturile pertinente ale editorului Gordon Lish si a predat el insusi arta scrisului, in diverse universitati americane. In 1981, cand publica volumul de povestiri "Despre ce vorbim cand vorbim despre iubire" (traducere de Liviu Bleoca, Editura Polirom, 2005), atinge apogeul experientei minimaliste. Este perioada cand pune in practica "la sange" invatatura maestrilor sai, taind la fiecare 25 de cuvinte intai 10, apoi inca 10, pana cand ajunge la nucleul dur al celor mai expresive cinci cuvinte, din care nici unul nu mai poate fi suprimat. Astfel, crede el, sensul central apare cu maxima acuitate, dupa ce sensurile-parazit care puteau bruia mesajul au fost extirpate pana la unul.
Cam asta ar fi metoda empirica si teoretica din prima perioada de creatie a lui Carver. Dincolo de ea, vom gasi in volum proze subtile si discrete, miscatoare si enigmatice, despre drame de familie privite cand cu coada ochiului, cand drept in fata, cu intelepciune si ironie. Dozajul e mereu perfect, echilibrul fiind probabil virtutea principala a minimalismului (cuvant detestat de autor, el preferandu-i mult mai ciudatul termen "precizionism"). Niciodata povestile marginalilor, ratatilor, sotilor (ne)fericiti nu vor fi prea dulcege, patetice, burlesti sau cinice. Atitudinea scriitorului este mereu corecta si in sensul acesta s-ar putea vorbi despre o legatura intre minimalism si corectitudinea politica. Nu stiu daca nu cumva tocmai asta ii enerva pe cenzorii comunisti la proza tinerilor autori romani ai anilor '80: faptul ca aratau lucrurile prea normal, in mijlocul unei lumi obisnuite cu nefirescul.
Povestirea titulara ar trebui citita cu creionul in mana de orice autor de proza scurta incepator, care vrea sa-si faca o ucenicie temeinica. E un discurs polifonic despre dragostea de mai multe feluri (cavalereasca, moderna, carnala, spirituala, compulsiva...). Patru prieteni - doua cupluri - stau intr-o bucatarie de la amiaza pana la caderea serii si incep sa-si exteriorizeze obsesiile, pe masura ce ingurgiteaza continutul a doua sticle de gin, pe nemancate. Intr-o scena atat de saraca in decor si efecte, totul e pasibil sa devina simbol: intunericul, foamea, setea insatiabila. "Plinul", hrana visata, poate fi iubirea, "golul" inecat in alcool, lipsa ei. Proza lui Carver poate ramane asa cum este, in forma ei bruta, dar vie, sau poate fi demontata minutios in cautarea unei retele de semnificatii, care la nevoie va fi inventata, in functie de starea sau temperamentul cititorului. Sub apele limpezi de la suprafata se agita dedesubturi nelinistitoare.
Raymond Carver a invatat sa puna intrebari soptite si insidioase, fara a veni si cu raspunsurile pe tava. In repetate randuri s-a declarat apolitic, a dus pretinsa lui indiferenta si mai departe, spalandu-se parca pe maini in privinta sensului; dar, de fapt, toate aceste tertipuri "minimaliste" urmaresc sa starneasca in cititor o atitudine activa, participativa, sa-l scoata din starea de dulce amorteala in care l-au cufundat miile de pagini de lecturi comode.

---

Despre autor: