Un sfant contemporan

Am mai pomenit in aceasta rubrica despre faptul ca, in mod paradoxal, primii sfinti romani au fost canonizati in 1955, in plin regim comunist, datorita initiativei Patriarhului Justinian si a Sinodului de atunci. Aceste canonizari respectau schita aghiologica trasata de Liviu Stan in 1945 in studiul intitulat "Sfintii romani". Si, fiindca i-am amintit numele, se cuvine sa-i transcriem si urmatoarea constatare; "Intre neomartirii sau noii mucenici ai credintei ortodoxe, cari au suferit mucenicia din partea turcilor dupa caderea Constantinopolei, se mai regasesc de buna seama si alti romani, numele carora nu le cunoastem. Dar dintre aromani sunt unii pe care grecii i-au dat drept greci, si nu fac nici o pomenire ca ar fi aromani... Putem da ca sigure urmatoarele nume: Sfantul Naum din Moscopole, Sfantul Dimitrie din Samarina Pindului, Sfantul Nicolae din Metsovo...".
Cu prilejul canonizarilor din 1992, Sfantul Sinod a introdus in Sinaxar si un sfant contemporan, pe Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul, care a vazut lumina zilei pe 23 iulie 1913 in comuna Crainiceni din judetul Botosani. Ramas orfan de mic de amandoi parintii, a fost crescut de bunica. Manifesta inca de copil evlavie si aplecare spre carti; nu numai spre cele bisericesti. Inchinoviat la Manastirea Neamt dupa satisfacerea stagiului militar, a devenit bibliotecarul acesteia, iar apoi a predat literatura romana la seminarul de aici. Era o natura interiorizata, asa cum il infatiseaza cateva fotografii din perioada interbelica; era si un iubitor marturisit de poezie. Spre sfarsitul anilor '30 ai secolului trecut, tanarul calugar a plecat la Sfintele Locuri, alegand ulterior pustnicia intr-o pestera de la Hozeva, tot pe Valea raului Iordan, in care a fost botezat Hristos. Monahul roman a vietuit in nevointa si rugaciune, formand si un ucenic, pe parintele Ioanichie, pana in 1960, cand a trecut la cele vesnice.
Dezgropat doua decenii mai tarziu, in 1980, s-a constatat cu uimire ca trupul sau nu putrezise, pastrandu-se intact, parand al unui om care doarme. Trupul raspandea si buna mireasma specifica moastelor de sfinti. Patriarhia Ierusalimului a aplicat toate randuielile canonice, cu acribia specifica, si a declarat deplina sfintenie a Cuviosului Ioan pe care Biserica nostra l-a canonizat in 1992, sub numele de sfantul Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul, cu data de praznuire in calendar pe 5 august.
Dragostea de carte si aceea de poezie nu l-au parasit pe Cuviosul Ioan nici in vremea ascezei sale din pestera de pe Valea Iordanului. A scris o seama de poeme adunate intr-o culegere intitulata "Hrana duhovniceasca", tiparite, in conditii grafice modeste, aproape precare, de catre ucenicul sau, parintele Ioanichie Paraiala. Le-am citit initial in urma cu doua decenii, aduse de un calugar din Moldova de la Sfintele Locuri. Aceste poeme, de o simplitate pe care as defini-o cu un termen consacrat - curatie, mi-au evocat versurile lui Daniel Turcea din "Epifania", desi, stilistic, autorii sunt diferiti. Stilistic, dar nu si structural. In versurile sfantului e marturisita si amaraciunea provocata de faptul ca poporul din care se tragea cazuse sub tirania comunismului. Intr-un alt volum, ucenicul i-a adunat traducerile din apoftegme ale Sfintilor Parinti.
Inca din anii '80, dupa ce i-am citit poeziile si am citit ceea ce s-a scris despre el, am avut o evlavie aparte pentru acest sihastru contemporan care a unit asceza crestina cu dragostea de cultura si cu poezia. Desi canonizat in 1992, versurile nu i-au fost inca retiparite intr-o editie cuviincioasa, nici scurtele sale traduceri - si as prefera sa ma insel. Cuviosul Ioan ar merita o biografie si exista destule trepte spre ea, cum ar fi studiul intocmit de arhiepiscopul Lucian Florea, fost staret al asezamantului nostru monahal de la Ierusalim, la care se adauga numeroase marturii. Una dintre acestea mi se pare mai mult decat elocventa. Cuviosul Ioan a observat ca da tarcoale pesterii sale un om care se sfia sa il abordeze, cu expresia deznadajduirii pe chip. Pana la urma i-a marturisit ca se afla in pragul sinuciderii: duhovnicul ii daduse un canon deosebit de aspru, iar el isi dadea seama ca nu-l va putea indeplini. Dupa ce l-a ascultat, Cuviosul i-a spus: "Acum linisteste-te, du-te acasa la treburile tale, iar canonul ti-l voi indeplini eu..." Este o ilustrare a adevarului evanghelic potrivit caruia dragostea de oameni trebuie sa fie mai mare decat intransigenta. Cat despre sensibilitatea lirica a ascetului, aceasta transpare pana si intr-un fragment de scrisoare: "Aproape in fiecare seara stam pana tarziu sub chiparosii de la Schit, admirand frumusetile naturii, in linistea fermecatoare a unui colt al gradinii din preajma bisericii, adancindu-ma in cugetari. Firea mea cea visatoare nu se mai satura de frumusetile acelui colt blagoslovit de Dumnezeu."

---

Despre autor: