Natiune si ratiune (III)

Bogdan Aurescu, membru supleant al Comisiei de la Venetia din 2002 si expert in probleme juridice internationale ne-a transmis o ampla analiza referitor la efectele juridice ale Recomandarii 1735 promovate de senatorul Frunda in cadrul Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei. Publicam astazi a treia si ultima parte a acestei analize. Mentionam ca titlul corect al partii a doua a prezentei analize era "Autonomia teritoriala a fost respinsa de Consiliul Europei" si apartine redactiei ZIUA.
Ce spune Recomandarea Frunda
Recomandarea sustine insa aceasta idee atat in paragraful 8 (,,..in statele membre ale Consiliului Europei traiesc grupuri diverse de persoane care sunt in acelasi timp cetateni ai aceluiasi stat sau natiuni civice, dar care apartin si sunt parti ale diverselor natiuni culturale"), cat si in paragraful 12 (,,... este necesar...sa se permita oricarui individ sa se defineasca ca membru al unei ,,natiuni" culturale indiferent de tara sa de cetatenie sau de natiunea civica de care apartine si, mai exact, sa se satisfaca aspiratiile crescande ale minoritatii care are un sentiment inalt de apartenenta la o anumita natiune culturala"). O astfel de fundamentare a relatiei stat-inrudit/minoritate - inrudita vine in contradictie cu standardele create si lectiile invatate din dezbaterea privind Legea maghiarilor si chiar cu contextul care a mandatat, prin Rezolutia 1335/2003 a APCE, bazata pe Raportul Jurgens, studierea conceptului de natiune. Aceste standarde, dar si pozitiile organismelor internationale care s-au pronuntat (si care au criticat posibilele efecte ale unui concept etnic de natiune) fundamenteaza relatia stat - inrudit/minoritate - inrudita pe interesul firesc al pastrarii legaturilor lingvistice si culturale, in scopul protejarii si prezervarii identitatii minoritatilor in statul lor de cetatenie, cu respectarea principiilor raspunderii primare a acestui stat, a suveranitatii sale, a bunei vecinatati, cu evitarea crearii unor legaturi politice care sa afecteze aceste principii si care sa submineze legatura de cetatenie a persoanei apartinand minoritatii nationale cu statul sau de resedinta.
Este, fara indoiala, simplist sa ne imaginam ca o persoana poate sa apartina juridic (si atat!) unui stat, ca cetatean al sau, deci natiunii civice a acestuia, iar din punct de vedere cultural unei alte natiuni, de data asta culturale, ca si cand nu ar exista nici o alta legatura culturala cu statul unde se naste, invata, interactioneaza social, munceste, sufera, participa la dezvoltarea economica, la dezbaterea de idei sociala, politica si culturala.
Multiculturalitatea, o tendinta pozitiva
Ajungem astfel la chestiunea multiculturalitatii. Fara indoiala ca multiculturalitatea este o tendinta pozitiva. Ea permite coexistenta identitatilor (majoritatii cu cea a minoritatilor si ale minoritatilor diverse intre ele). Permite, de asemenea, conservarea acestor identitati, impiedica diluarea sau pierderea acestora. Fata de civismul initial pur al statelor-natiune, multiculturalitatea este un progres. Dar in nici un caz nu poate fi scopul final, punctul terminus al evolutiei statului contemporan. Simpla coexistenta a identitatilor diverse (compatibila si cu ideea egalei legitimitati a celor doua tipuri de natiune) nu poate fi satisfacatoare. Adevarata finalitate este cea interculturala, in conformitate cu care cultura majoritatii si cea a minoritatii interactioneaza, se potenteaza si se imbogatesc reciproc. Diversitatea culturala separata poate fi interesanta conceptual, dar este practic imposibila si socialmente indezirabila. Culturile care se izoleaza nu pot progresa. Pe de alta parte, interculturalitatea nu determina pierderea specificitatilor, iar integrarea minoritatilor in societatea statului de cetatenie nu presupune asimilarea. Intr-o dezbatere din 2005 privind autonomia culturala, evocam modelul nedorit al conservei; ea poate fi benefica pentru pastrarea unei anumite identitati, dar punerea in valoare a acestei identitati nu se poate face decat prin deschiderea conservei, iar gustul final al retetei este potentat doar de interactiunea ingredientelor. Ceea ce propun este de fapt completarea secventialitatii evolutive ,,natiune etnica (anterior exercitarii autodeterminarii si formarii statului) - natiune civica pura (in perioada urmatoare aparitiei statului) - natiune civica multiculturala" cu finalitatea sa logica - ,,natiunea civica interculturala" (posterioara etapei multiculturale), adica ,,noua natiune culturala" statala.
Prin urmare, statele europene moderne trebuie sa-si fixeze ca obiectiv trecerea dincolo de telul multiculturalismului spre cel intercultural, care determina cu adevarat progresul societatii statelor in cauza. Este normal si firesc. De fapt, minoritatile si majoritatea unui stat construiesc prin interactiunea lor culturala o veritabila natiune culturala in statul natiune-civic, unde traiesc impreuna. Fara ca aceste minoritati sa-si piarda identitatea si fara sa fie excluse legaturile acestora cu statele-inrudite.
Regulile Comisiei de la Venetia
Fata de cele de mai sus, este clar ca natiunea etnica/culturala nu poate, ca regula, sa fundamenteze relatia minoritatilor inrudite cu statul inrudit. Regulile si fundamentul acestei relatii sunt cele fixate deja de Comisia de la Venetia si de celelalte documente europene amintite. Singura relatie care ar putea fi fundamentata pe raportul strans dintre doua componente ale natiunii culturale anterioare ar putea fi conceputa in acea situatie care nu se refera la relatia dintre un stat inrudit si o minoritate inrudita. O situatie de exceptie, neacoperita de regulile din Raportul Comisiei de la Venetia privind tratamentul preferential al minoritatilor nationale de catre statul sau inrudit, reguli care ar putea fi aplicate doar prin analogie. Este vorba despre situatia exceptionala dintre o ,,majoritate inrudita" si o alta ,,majoritate inrudita", dintre un stat-inrudit si un alt stat-inrudit, cum este situatia Romaniei si a Republicii Moldova.
In sfarsit, care sunt consecintele pentru Romania ale acestei Recomandari? Implicatiile teoretice sunt cele de mai sus. Cele practice sunt, in acest moment, inexistente. Cu mentiunea ca implicatiile teoretice pot naste in anumite circumstante efecte concrete. Romania nu trebuie sa-si modifice Constitutia, caci statul national roman este civic si multicultural. Trebuie doar sa faca eforturi pentru a promova si obiectivul interculturalitatii, pentru a promova natiunea culturala romana contemporana la care participa si prin care se imbogatesc reciproc si majoritatea, si minoritatea. Este vorba despre un spatiu unic - si social, si politic, si economic, si cultural - careia ii apartine atat majoritatea, cat si minoritatea si care apartine atat majoritatii, cat si minoritatii, cu egala indreptatire si in egala masura. Acest model statal este perfect compatibil cu interesul national al Romaniei, dar si cu mecanismele integrarii europene, ce presupun punerea in comun, la nivel comunitar, a unor parti ale exercitiului suveranitatii de stat, care este considerat divizibil de doctrinarii comunitari.
Statul national si limitele suveranitatii
Sa spui ca statul national este incompatibil cu limitarile suveranitatii, cerute de integrarea europeana (asa cum spunea, pe 13 februarie 2006, dl. Frunda, la BBC) este complet fals. Suveranitatea este o caracteristica a puterii de stat care a aparut, acum mii de ani, odata cu aparitia primului stat (de fapt, a primelor doua entitati statale ce au intrat in contact) si nu a putut fi niciodata exercitata absolut in plan extern, in ciuda diverselor teorii si doctrine ale suveranitatii absolute. Exercitiul extern relativ al suveranitatii a fost regula inca de la aparitia statului, la inceputurile antichitatii. In timp ce natiunea, ca fundament al statului, apare cu mult mai tarziu, acum doar cateva secole. Este total eronat, atat juridic, cat si politic, sa acreditezi desuetudinea natiunii ca efect al unui fenomen care se petrece oricum, in diferite forme si modalitati, de cand exista statul - limitarea exercitiului suveranitatii. In cazul integrarii europene ea se manifesta prin punerea in comun a exercitiului unor prerogative de suveranitate (dreptul de a bate moneda, politica agricola comuna etc).
Cu certitudine, cele de mai sus indica, sugestiv, amploarea dezbaterii, care va mai continua. Ceea ce este cu adevarat important este sa indepartam abordarile unilaterale. Si sa discutam despre natiune cu ratiune, iar nu cu pasiune.
(n. red. - intertitlurile apartin redactiei)

---

Despre autor: