Noile retete ale succesului

A fost o stire recenta in toate jurnalele de actualitati: autorul romanului "Codul lui Da Vinci" este chemat in fata justitiei, fiind acuzat de plagiat. Cine sunt acuzatorii lui Dan Brown? Mai putin celebri decat romancierul, cei trei acuzatori ai sai (Michael Baigent, Henry Lincoln si Richard Leigh) au fost in 1982 ei insisi autorii unui best-seller: "Sangele sfant si Sfantul Graal". In traducere romaneasca, acest best-seller a avut pana in prezent doua editii. Cine citeste corespondenta Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu, aparuta la Polirom, sub titlul "Dialoguri intrerupte", in 2005, da peste o scrisoare a lui Culianu, datata cu anul 1983, in care cei trei si cartea lor sunt pomeniti cu un anume talc. Cartea celor trei era deja in topul vanzarilor de pe piata de limba engleza.
Culianu il facea atent pe Eliade ca aceasta carte ar putea interesa si un istoric al religiilor, care ar putea urmari, o data cu destinul acestui succes de librarie, cum are loc nasterea unui nou mit si eventuala lucrare a noului mit asupra mentalitatilor.
Cei trei sustineau urmatoarea teza: Iisus a fost casatorit cu Maria Magdalena, impreuna cu care a avut urmasi, iar urmasii acestei spite regale - dat fiind ca Iisus insusi era descendent al sangelui regelui David - ar fi ceea ce a fost desemnat ca Sfantul Graal; acesti descendenti post-Iisus ai sangelui regal davidian au supravietuit in sudul Frantei si, la un moment dat, s-au amestecat cu familiile merovingienilor, prima casa regala a Frantei catolice; secretul acesta este pastrat de o confrerie oculta care azi isi spune Prioratul Sionului.
Este evident ca exact acesta este si rezumatul cel mai fidel al romanului "Codul lui Da Vinci".
Plagiat? Nici vorba. Avem de a face, pur si simplu, cu destinul unui mit si cu una dintre prelucrarile sale in forma romanesca.
Atunci, de unde pana unde un proces de condamnare juridica a lui Dan Brown? Simplu: mediatizarea unui astfel de proces readuce interesul publicului pentru cartea celor trei, iar reeditarea acestei carti ar fi o afacere extrem de profitabila.
Daca am urma logica gresita a acuzei de plagiat, in acest caz ar trebui acuzati mai intai chiar cei trei autori ai succesului de librarie din 1982-1983, dat fiind ca prin anii 1200-1300 o anume secta crestina, a asa-zisilor cathari, masacrata mai apoi la ordinul Papei, credea intr-o acceptiune similara a Graalului. De altfel, atunci au si aparut primele prelucrari literare ale acestui mit.
Nu acuza de plagiat ar putea, asadar, sa ne intereseze. Atunci ce? Noua reteta a succesului de librarie. Si nu atat retetarul de strategii promotionale (procese in justitie, ecranizari - sa nu uitam ca se face film dupa "Codul lui Da Vinci" - etc.). Ci chiar reteta interna a acestui tipar literar de succes.
Cartea celor trei este scrisa ca o ancheta non-fiction. O ancheta in parte detectivista, in parte speculativa. Ce ingrediente sunt puse in joc? Un abate care ar fi descoperit ceva important (documente?). Se ia urma acestor documente, desi nu li se cunoaste natura reala. Se presupune ca au legatura cu descoperirile templierilor in actiunea lor arheologica de sub ruinele Templului din Ierusalim. Se reface istoria acestui ordin cavaleresc, urmarind un fir care sa duca la serviciile secrete de ieri (nazistii, in principal) si de azi. Sunt exploatate textele descoperite la Nag Hamadi si Qumram (asa-zisele evanghelii aprocrife). Intra imediat in joc politica de cenzura teologica a crestinatatii si istoria conciliilor ecumenice: ce texte au fost interzise si ce texte au fost canonizate. Reteta poate fi dezvoltata cu orice alta tema de succes: istoria francmasoneriei, aparitii de tip OZN, pro-semitism, anti-semitism, increngaturile caselor regale, Nostradamus si profetiile despre razboaiele de la inceputul secolului al XXI-lea, reconstructia Templului de la Ierusalim si aparitia Antihristului, conflictul iudaism-crestinism etc.
Culianu a fost fascinat de posibilitatea aparitiei unui astfel de mit care sa-si poata permite fuziunea unor teme ezoterice, gnostice, iudaice, crestine, politice si profetice.
O asemenea reteta, credea el, ar fi semnul final al unui nihilism paradigmatic care, dupa opinia sa, a debutat in istoria ideilor occidentale inca de la inceputul acestei istorii, anume din momentul cand Platon a descris lumea de aici ca fiind o copie, lumea ideilor fiind cea reala.
Ce ar putea sa insemne acest final de paradigma, daca e adevarat ca asistam la asa ceva? Discutia e deschisa si extrem de complexa. Cert este ca din evolutia acestei dezbateri rasar in ultima vreme cele mai multe best-seller-uri, dovada ca publicul cultivat al lumii de azi simte sfarsitul unui tipar istoric si consimte cautarilor care leaga astfel toata aceasta istorie.

---

Despre autor: