Procentul de vulnerabilitate publica

In analiza minutioasa pe care o fac analistii de la Bruxelles pe tema scenei politice romanesti apare un criteriu de evaluare extrem de interesant: procentul de vulnerabilitate publica al personalitatilor, partidelor si institutiilor de la noi.
Prima si cea mai dureroasa constatare - in sine o adevarata amenintare la securitatea nationala - este ca, la nivelul personalitatilor politice de rang zero sau de la nivelul prim al puterii (presedinte, fosti presedinti, prim-ministru, fosti prim-ministri, ministri in domeniile-cheie ale economiei nationale) nivelul de vulnerabilitate publica este extraordinar de ridicat. Practic, direct sau indirect, adica ei sau familiile lor, sunt legati la nivelul constiintei publice de mari dosare de coruptie, sunt sau au fost introdusi intr-o ecuatie de tip negativ.
Evident, in toate tarile democratice au existat, exista si vor exista nenumarate cazuri de coruptie la nivel foarte inalt. Nu arareori, unul singur dintre exemplele respective cumuleaza, la nivelul cifrelor, cu mult mai mult decat toate cazurile din Romania, plus bugetul nostru national pe multi ani de zile. Dar, fiindca se incearca si, de obicei, se reuseste izolarea si individualizarea rapida a cazului, vulnerabilitatea sistemului nu este foarte grav afectata. Cel mult cade un guvern si se organizeaza alegeri anticipate. Daca actioneaza rapid, corect si la timp, o administratie poate chiar sa aiba si un beneficiu de imagine prin extragerea parcelei bolnave din organism... Dar problema noastra nu este de acest fel, ci se aseamana, prin amploarea pe care o iau zi de zi evenimentele din spatiul luptei impotriva coruptiei, cu ceea ce s-a petrecut odata in Italia, atunci cand operatiunea "Mainile curate" permitea lui di Pietro sa genereze un cutremur care a reformulat structura clasei politice din tara sa.
Se va produce un asemenea cutremur si pe spatiul romanesc? Asa pareau sa indice declaratiile de intentie, dar realitatea este ca perspectivele in spatiul dambovitean sunt intotdeauna mult mai domoale si mlastinoase. Practic, toata batalia este una mediatica. Sau se muta cat pot de repede participantii in frontul media. Batalia anti-coruptie se poarta la televizor, in ziare, este alimentata cu probe si contra-probe, cu rechizitorii, cu pledoarii ale apararii, tot acolo se aduc martorii acuzarii si apararii, tot acolo se dau sentinte.
Imaginea rezultanta este dramatica si intristatoare, pentru ca - din nefericire - vine sa sustina o la fel de dramatica si intristatoare realitate ce tine de nestiinta administratorilor sistemului de a gera situatia. Asta face ca ei insisi sa fie angrenati in batalia mediatica, actionand astfel, cu voia sau fara voia lor, impotriva propriului lor angrenaj. Iar imaginea finala este o si mai mare vulnerabilitate publica a personajelor-cheie, combinata cu propria lor neputinta.
Exemple sunt cu duiumul. Premierul este angrenat in scandalul intalnirilor de taina si vrea sa rezolve pe viitor orice problema de acest fel cerand, halucinant pentru cei de la Bruxelles, instituirea legala a unei "exceptii de confidentialitate", ceea ce ar obliga procurorii sa anunte pe toata lumea ca au inceput cercetari in privinta unui demnitar. Anuland astfel, in cazul alesilor neamului, independenta Justitiei si deschizand calea interventiei politice. Ministrul Justitiei se afla intr-o situatie similara, cel putin jenanta, fiecare noua balbaiala reusind doar sa introduca cel putin un dubiu major asupra impartialitatii cu care trateaza situatiile suspectilor de mare coruptie. Dupa cum sursa de vulnerabilitate publica ramane si refuzul sau de a lamuri odata povestea pare-se extrem de incurcata a dosarului cu dovezi pe care Ministerul Justitiei l-a trimis in Suedia in cazul Bivolaru. Ministrul Nicolaescu isi continua neabatut televendeta impotriva lui Oprescu, in ciuda deciziilor Justitiei, ca intr-un fel de joaca nebuna cu demiterile, numirile si re-numirile de directori, asta in timp ce reforma preconizata in sistemul Sanatatii starneste critici si adversitati reale pe plan national si international. Procentul de vulnerabilitate publica a crescut vertiginos si in cazurile Copos si Seres, din motivele bine-cunoscute, dar sistemul ii protejeaza, aproape cu inconstienta, indiferent de cat de multe scandaluri s-ar aduna in jurul celor doi. Iar la Bruxelles, domnul Copos reprezinta interesele patronatului roman in UNICE, organizatia europeana de profil, partener al Comisiei Europene. Exista un procentaj important de vulnerabilitate publica si in cazul Parlamentului Romaniei, fie si daca ne uitam doar la pozitionarea sa in sondajele privitoare la increderea romanilor in institutiile statului.
Sunt toate acestea impedimente la aderarea Romaniei la UE? Tehnic vorbind, nu, deoarece partenerii nostri au decis ca proiectul lor trebuie sa includa si Romania. Problema se pune doar daca ne intereseaza CUM vom intra in UE, cu ce statut moral, cu ce argumente si pe ce pozitie de forta. Daca asta nu ne preocupa, daca singura urgenta este aderarea in orice conditii ca mai vedem noi ce se intampla dupa aceea, atunci este foarte posibil sa ne mai adaugam un procent de vulnerabilitate publica in raport cu viitorii nostri parteneri. Si, pe termen lung, sigur ne va costa.

---

Despre autor: