Ex consensu Ecclesiae

Cercetarile teologice referitoare la dimensiunea slujirii in plan bisericesc au condus la formularea conceptului dogmatic de "Biserica slujitoare" (Antonie Plamadeala, "Biserica slujitoare", Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986, pp. 286-287). Acest concept concentreaza in sine, printre altele, si invatatura despre puterea de conducere pe care o detine clerul in Biserica, fundamentata pe modelul oferit de insusi Mantuitorul nostru Hristos: "Eu sunt in mijlocul vostru ca Cel ce slujeste" (Lc. XXII, 27). Sfintii Apostoli (gr. Apostolos - trimis), la randul lor, au fost indemnati sa urmeze acest model care a devenit caracteristic misiunii de slujire bisericeasca: "Stiti ca ocarmuitorii neamurilor domnesc peste ele si cei mari le stapanesc. Nu tot asa va fi intre voi, ci care intre voi va vrea sa fie mare sa fie slujitorul vostru. Si care intre voi va vrea sa fie intaiul sa va fie voua sluga, dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea sufletul rascumparare pentru multi" (Mt. 20, 25-28; Mc. 10, 42-45). Acest tip de slujire constituie esenta apostolatului crestin.
Acest tip de apostolat garanteaza consensul si consolideaza comuniunea in interiorul Bisericii. Din pacate, asa dupa cum s-a putut constata si in cazul infiintarii unei noi mitropolii in Ardeal, unii teologi romani au cam uitat ce inseamna si cum se realizeaza consensul in adunarea Bisericii. Consensul, asa cum preciza teologul Paul Evdochimov, "nu rezulta din vointa tuturor, ci exprima vointa comuna de conformitate cu Adevarul" (vezi "Ortodoxia", EIBMO, Bucuresti, 1996, p. 175). Cu alte cuvinte, acest consens nu se obtine "printr-un vot democratic, ci trebuie sa fie intotdeauna conform cu credinta totala a Bisericii, EX CONSENSU ECCLESIAE (tr. n. - prin consensul Bisericii), intrucat Biserica, in totalitatea ei, este masura adevarului" (Paul Evdochimov, Idem, p. 173). Cine este insufletit de sentimentul eclesiologic al unitatii este constient ca nu actioneaza in numele comunitatii, adica in locul ei - cum afirma teologul Ioannis Zizioulas (vezi "Fiinta eclesiala", Editura Bizantina, Bucuresti, 1996, p. 185) - ci, astfel, se relationeaza cu ea, integrandu-se acesteia. Aceasta inseamna, de fapt, a avea constiinta bisericeasca.
O constiinta bisericeasca nu poate judeca in termenii unui dualism gnostic: bun versus rau, pozitiv versus negativ. Doar o eroare de tip gnostic ar putea sa explice ireconciliabilitatea opiniilor pro si contra aflate in dezbatere in Biserica! Punctul de convergenta intre crestini, in calitate de membri ai Bisericii, il constituie Mantuitorul Iisus Hristos, unicul cap al Bisericii si singura sursa a Adevarului. Oare, mai sunt crestini cei care nu au constiinta bisericeasca si au pierdut, astfel, caracterul bisericesc?
Numai o constiinta bisericeasca este capabila sa realizeze sinteze teologice care sa conduca spre unitate si unicitate. Din aceasta cauza, consideram ca scopul oricarei forme de apostolat crestin - fie el social, cultural, mediatic, didactic etc. - il reprezinta ingrijirea caracterului bisericesc. Doar in felul acesta, slujirea apostoleasca mentine unitatea bisericeasca! Prin urmare, singurul lucru care ar pune in pericol Biserica si teologia Sa este ineficienta slujirii apostolesti. De acest lucru ar trebui sa se teama toti cei care sunt chemati la apostolat!
In cazul lipsei de consens bisericesc, singura explicatie plauzibila este aceea a practicarii unei vieti religioase din care virtutea credintei este mult slabita. In conditiile in care, din punct de vedere sociologic, se pune din ce in ce mai mult accentul pe virtutea credintei, constatam, in mod paradoxal, o slabire a acesteia tocmai in mediile religioase. Spre exemplu, marele precursor al psihologiei sociale de astazi, Gustave Le Bon, considera credinta ca fiind forta remarcabila prin care masele pot fi conduse: "Sa insufle credinta, indiferent ca e vorba de credinta religioasa, politica sau sociala, de credinta intr-o epoca, intr-o persoana, intr-o idee, acesta este, mai ales, rolul marilor conducatori. Dintre toate fortele de care dispune umanitatea, credinta a fost dintotdeauna printre cele mai remarcabile. Pe buna dreptate ii atribuie Evanghelia puterea de a urni muntii din loc. A-i da omului o credinta inseamna a-i inzeci fortele. Marile evenimente ale istoriei au fost deseori realizate de credinciosi obscuri, al caror singur bun era credinta. Nu cu literati si filozofi, si mai ales nu cu sceptici, s-au intemeiat religiile care au stapanit lumea si vastele imperii ce au cuprins intreg Pamantul" ("Psihologia multimilor").

---

Despre autor: