Sarbatorile "laice" de Craciun

Cand, in luna decembrie, presedintele american George W. Bush si sotia au trimis prietenilor cele 1,4 milioane de carti postale pe care scria "Happy Holiday Season" (in romaneste asta ar insemna "Sarbatori Fericite") si nu "Happy Christmas" (Craciun Fericit), nu se astepta cu siguranta la reactia care a urmat. "Administratia Bush nu mai are vointa si a capitulat in fata elementelor cele mai nocive ale culturii noastre", replica William A. Donohou, presedintele Ligii Catolice pentru Drepturi Civile si Religioase. "Bush se declara crestin evanghelic, dar nu actioneaza in nici un caz asa... Voi arunca felicitarea imediat ce o primesc...", riposta influentul conservator Joseph Farak, editorul de la WorldNetDaily.com. In paranteza fie spus, imaginea de pe felicitare era perfect neutra: doua pisici si un catel - pet-urile prezidentiale - jucandu-se in fata Casei Albe. Replica oficiala a administratiei nu s-a lasat asteptata: "Cu siguranta, presedintele si doamna Bush, in calitate de crestini, serbeaza Craciunul. Felicitarile includ cele mai bune urari de sarbatori, nu urari crestine, pentru ca ele au fost trimise unor oameni de diverse confesiuni".
In ciuda faptului ca 96% dintre americani serbeaza Craciunul, presedintele Bush isi justifica gestul de a "uita" oficial de nasterea lui Iisus Hristos prin faptul ca cei care nu sarbatoresc Craciunul - evrei, Martorii lui Iehova, hindusi, budisti, zoroastrieni etc. - nu pot si nu trebuie sa fie ofensati in nici un fel. Spatiul public este neutru, incepand de la discursul politic pana la modul in care esti saluta in marile supermarket-uri.
A nu ofensa pe nimeni indiferent de convingerile sau credintele lui religioase, sexuale, politice etc. este axa in jurul careia pivoteaza intreaga filozofie a "corectitudinii politice".
Fictiune, felatie si crestinism
Recenta punere in scena la Iasi a piesei "Evanghelistii" semnata de Alina Mungiu a deschis o dezbatere care nu a mers, deocamdata, dincolo de pojghita aparentelor sau a reactiilor de prima instanta. Piesa a castigat Premiul UNITER pentru cel mai bun text dramatic in 1992 si a fost publicata de Editura Unitext in 1993. (Sa remarcam, in treacat, apetenta UNITER-ului in a premia titluri cu referinte biblico-sexuale: 1998 "Noe care ne strabate memoria e o femeie"; 1999 "Apocalipsa gonflabila"; 2002 "Tatal nostru care esti in supermarket"; 2004 "Viata mea sexuala".)
Piesa si montarea au starnit reactii dintre cele mai diverse. Si nu intamplator. In esenta, este vorba despre o interpretare libera si decontextualizata a Evangheliilor revelate, sacrosante pentru crestini. Adevarul crestin este - artistic? - bulversat. Textul aduce pe scena naratiuni si personaje biblice majore, psihologizand totul si livrand publicului insi contorsionati de esecuri private, neputinte, ratari, orgolii sau obsesii sexuale: Pavel, Maria Magdalena, Fecioara Maria, Pilat, Ioan, Luca, Marcu si Matei - acestia din urma deveniti scribii platiti pentru a asterne pe hartie fictiunea vietii unui "profet evreu" revolutionar. Cei patru "evanghelisti" accepta contra cost - cum altfel? - sa scrie povestea pe care o dicteaza Pavel despre un ins mediocru si tembel care trebuie sa devina mare profet religios. Iisus Hristos, desigur. "Sa invie mortii si sa mearga pe ape", este comanda pe care o da Pavel celor patru evanghelisti care urmau sa creioneze portretul. La intrebarea unuia dintre cei patru evanhelisti: "Cum, nici macar nu merge pe apa?", Pavel replica plictisit: "Nu, nu mergea (...), dar asa este scris in cartea sfanta". Piesa Alinei Mungiu ne mai spune ca pe cruce nu a murit Iisus, ci Baraba, ca la Cina cea de Taina ar fi participat inclusiv Maria Magdalena, care apare perfid in articulatiile piesei atunci cand personajul Elena intra in rolul ei incercand, in viziunea Alinei Mungiu Pippidi, o relatie amoroasa cu cel care avea sa devina Iisus. Pentru toti cei care au vazut piesa, episodul spalarii cu lacrimi a picioarelor lui Iisus are o incarcatura erotica vadita, scena de sex oral fiind sugestiv infatisata in piesa interzisa celor sub 16 ani. Apostolii mor otraviti de Pavel care, inainte de caderea cortinei, il injunghie pe Iisus Hristos. Totul se petrece tocmai pentru a fi pazit peste timp "secretul" lui Pavel, ca de fapt Hristos - nu-i asa - nu ar fi existat niciodata. Nu avem pretentia de a descrie piesa, ci de a da cititorilor o idee despre mizele si reperele acestui text cultural.
Arta sau profanare?
Despre "Evanghelisti" s-au spus multe. Au existat voci neutre religios care au taxat pur si simplu productia, desi premiata, ca fara valoare, mediocra, resentimentala. Dar rezonanta religioasa a polemicii este cea mai semnificativa. Reprezentantii bisericilor crestine, Patriarhul Teoctist si Arhiepiscopul Mitropolit Romano-Catolic al Bucurestilor Robu au intervenit urgent, taxand piesa drept "blasfemie". Intelectuali crestini au reactionat si ei pe aceeasi directie (Acad. Constantin Balaceanu-Stolnici, de pilda). Reactia este fireasca. Nu poti lasa neamendat un act public cu impact asupra unei populatii declarata crestina in procent de peste 90%. Tabara liber cugetatoare, urzicata in sensibilitatea-i seculara, a ripostat si ea. Vehement: "Ce legatura era Biserica cu teatrul?", "Este absurd sa ni se spuna ce sa scriem!". Sau paternalist si duios fata de o populatie nitel retardata: "Suntem singurii care, de la ateismul fortat, am cazut in fundamentalism crestin. Bulgarii au ramas moderni, hai sa ne straduim si noi" (Alina Mungiu).
Reactiile par si ele firesti. Par, dar nu sunt. Ele ar fi fost daca in Romania - stat laic in care separatia dintre Biserica si stat este validata constitutional - vocea reprezentantilor bisericii crestine s-ar fi concretizat prin interzicerea piesei sau a autoarei. Ceea ce nu a fost si nici nu poate fi cazul. Eticheta de fundamentalism atasata reprezentantilor bisericilor crestine este, de aceea, absurda. Biserica are tot dreptul sa reactioneze, sa avertizeze crestinul, desigur intre limitele furnizate de spatiul laic in care functioneaza Romania (in paranteza: daca Biserica nu trebuie sa se amestece in decizia artistica, artistii se pot amesteca in deciziile Bisericii Catedrala Mantuirii Neamului, de pilda...).
Reactia temperata si prudenta a Parintelui Constantin Stoica de la Biroul de presa al BOR este exemplara: "Crestinii au suficient discernamant pentru a intelege despre ce e vorba. Nu vrem o disputa. Sunt increzator in discernamantul crestinilor ortodocsi si romano-catolici".
Martirajul Alinei Mungiu se amana
Dar lucrurile nu se pot opri aici. Nu se mai pot opri aici, caci a mai intervenit ceva in societatile (post)moderne. Ceva care se refera la modul in care se livreaza viziunile sau discursurile sociale, in general. Este vorba despre a nu ofensa partenerul social, de a fi "corect politic" cu cei din jurul tau care arata, cred, se comporta altfel decat o faci tu. Si ne intoarcem aici la observatiile de inceput. Asa cum Presedintele celei mai crestine dintre tarile globului nu si-a permis cu nici un chip sa ofenseze sensibilitatile religioase ale nimanui, fie el si minoritar, asa nici sensibilitatile majoritarului nu ar trebui alterate in spatiul public. "Corectitudinea politica" nu este doar apanajul celor putini!
Si aici ar trebui deplasata dezbaterea legata de productia Alinei Mungiu. Nu relatia dintre "religie si arta" sau "teatru si biserica" in societatile moderne devine acum majora, ci modul in care sunt protejate public sensibilitatile celor care - peste 90% in Romania - cred in invierea lui Iisus Hristos. A pune in scena o piesa in care naratiunea crestina este bulversata si ridiculizata abundent, iar Dumnezeul crestin este infatisat degradant - si totul se petrece in timpul postului Craciunului! - este pe buna dreptate o ofensa. Dincolo de pudibonderiile si ultragiile liberei cugetari sau de modul - artistic, aici - in care este livrat mesajul. Caci ambalajul nu mai conteaza.
Asa cum feministele, romii, minoritatile sexuale si alte minoritati se revolta zgomotos nu doar in fata unui discurs politic sau a unui articol din presa, dar chiar si in fata unei reclame comerciale care ii/le oprima, crestinii au si ei dreptul sa reactioneze la un discurs public care ii anuleaza identitar. Caci aici lucrurile sunt mult mai grave: pentru un crestin, naratiunea biblica nu este doar un discurs public printre altele, ci reperul care il infiinteaza si justifica existential. Este identitatea lui cea mai profunda. Crestinismul nu este - si nici nu poate fi - un simplu hobby: asa cum unii merg duminica la pescuit, la teatru sau la meci, crestinii merg la biserica! Este o diferenta majora de grad si numai fundamentalismul secular caracteristic si el modernitatii o poate obnubila. Teoretic, crestinul poate sa reactioneze astazi nu la potentialul artistic al piesei "Evanghelistii", ci la cel ofensator, in acord cu toate regulile "corectitudinii politice". Cineva, in paginile acestui ziar, sugera ritos tuturor celor care se pronunta impotriva piesei Alinei Mungiu: "Puneti mana pe stiloul cu cerneala neagra, domnilor (de ce doar ei? - n.n.), si taiati, o data pentru totdeauna, din toate dictionarele: libertate de expresie, autonomie estetica, libertate religioasa, secularizare, drept la opinie, independenta de gandire, liber-arbitru, ateu, agnostic, libertate de constiinta!".
De acord. Dar o data cu asta mai trebuie ceva taiat din dictionare, articole sau discursuri publice. Anume, "corectitudinea politica". Caci sau este o regula generala sau nu mai este nimic. De aici incepe discutia reala a conditiei societatilor veacului XXI.
Dan DUNGACIU
(Conf. univ. dr. si titularul cursului de "Sociologia religiilor" la Universitatea Bucuresti)

---

Despre autor: