Leontina Studineanu, un terapeut care modeleaza sufletul

Cand o vezi pe Leontina Studineanu, cu chipul bland, nealterat de minunile cosmetice ale lumii moderne, cu mainile muncite, pe care intuiesti asprimea pamantului de tara, ai impresia ca e o femeie oarecare, fara vreun dar deosebit. Asa am crezut si eu si am privit-o cu indoiala la inceput. Nu stiam cum sa scurtez o ora de interviu. Pana la sfarsit, insa, am avut surpriza vietii mele. Am petrecut patru ore in compania ei, am intrebat-o vrute si nevrute si m-a determinat sa pricep ca munca ei nu se reduce la terapie prin masaj sau reflexoterapie, ci la ceva mai simplu decat m-as fi asteptat si mai complex decat as putea intelege vreodata. Leontina isi ajuta pacientii sa inteleaga ca orice este posibil, deoarece subconstientul nostru lucreaza tot timpul. Nu e vorba de puteri paranormale, de magie neagra, alba sau de altceva. Proiectia viselor noastre si realizarea lor nu tine decat de creier si de rabdare. Si astfel ele pot deveni realitate. Am descoperit un om absolut normal, asa cum ii place ei sa spuna, care a primit un dar divin. Leontina a trecut printr-o serie de experiente care i-au fortat evolutia, dar niciodata nu s-a resemnat. A avut curajul sa strige ca nu mai poate munci la camp, a avut demnitatea de a trece cu privirea inainte peste toate obstacolele pe care viata i le-a scos in cale si a dat dovada de integritate atunci cand ar fi putut accepta fara zbatere ceea ce i-a scos in cale viata. Leontina e inginer absolvent de Politehnica, profesor, medic psihiatru in devenire, absolventa a Scolii Populare de Arta si terapeut in terapie complementara. "Dulcea povara a vietii ei", mainile ei, care parca-ti ating sufletul, i-au adus Leontinei ceea ce nu spera ca va avea vreodata - demnitate, respect si admiratie din partea celorlalti. Profanii ar spune ca face masaj, insa la nici optsprezece ani, Leontina a inceput sa lucreze cu trupul, cu cortexul, cu centrii nervosi, cu fiecare celula in parte, astfel incat sa aduca armonie in acest ansamblu miraculos, trupul, "creatia lui Dumnezeu", cum il numeste ea cu smerenie. Desavarsirea a venit atunci cand avea nevoie de ea, iar acum, la cincizeci de ani, aceasta femeie are 2.000 de discipoli, este cadru universitar si lucreaza in continuare cu oamenii, fascinatia vietii ei.
"Am trait tot felul de experiente care mi-au fortat evolutia. Neavand posibilitatile materiale sa merg la studii si la liceu, a trebuit sa merg in sat la munca, la CAP, si acest lucru m-a intristat cumplit. Ca si copil, eu imi simteam potentialul, insa lucrand la oi m-am obisnuit cu gandul si am facut treaba cu zel. Sunt din Dobrogea, din satul Nuntasi, langa cetatea Histria.
Am lucrat la CAP un an dupa terminarea scolii primare, de la 14 la 15 ani. Dupa un an am insistat la parinti sa ma duca la o scoala pe care ei si-o permiteau. M-au inscris la o scoala profesionala de preparatori de conserve, undeva la Navodari. N-a fost nici o problema cu admiterea, pentru ca am invatat printre picaturi si am intrat cu zece. Am inceput munca alaturi de niste detinuti.
M-a nemultumit cumplit faptul ca aici lucram noi si dincolo detinutii, si deja aveam indoieli ca fac ceea ce trebuie. Toate aceste imprejurari m-au determinat sa vin acasa la tatal meu si sa-i spun ca nu mai rezist si trebuie sa plec de acolo.
Tata nu a inteles motivele mele si m-a acuzat ca nu-mi place munca. Imi placea, dar nu puteam lucra alaturi de niste oameni care au facut fapte reprobabile. In cele din urma a inteles, dar decizia lui nu mi-a fost de ajutor. Mi-a spus clar ca singura solutie, in caz ca plec de la scoala, este sa ma intorc in sat la CAP.
Intr-o zi, cand ma intorceam de la camp, am vazut-o pe asistenta din sat, moasa satului, care se ducea sa faca o injectie. Purta pantofi cu toc, avea unghiile facute si nu m-am putut abtine sa constat cat e de frumoasa in comparatie cu mine, care ma intorceam de la sapa, murdara de pamant, cu unghiile negre. Ma intrebam daca nu as putea arata si eu la fel. M-a atras imaginea ei si munca aceea frumoasa care-i permitea sa aiba o asemenea atitudine.

Examenul la scoala sanitara

Motivata fiind de aceste ganduri, am inceput sa invat pe furis, pentru ca parintii mei neavand posibilitatile materiale sa ma lase sa-mi continuu studiile, nu ma lasau sa invat.
Am invatat la inceput la lumanare, apoi la lampa, pentru ca ai mei se culcau o data cu gainile si ma lasau seara sa-mi vad de ale mele. Am invatat de una singura anatomie si limba romana, pentru ca acestea erau materiile la care se dadea admiterea la scoala sanitara. In vara am dat examenul, la insistentele mele, pentru ca parintii au acceptat cu greu ca se cheltuiesc banii degeaba cu drumul pana in Constanta, fiind convinsi ca eu n-am sa iau examenul si tot efortul va fi in zadar. S-au inselat insa, pentru ca din 927 de candidati am fost a patra admisa.
Asa a inceput povestea, pentru ca am fost ultima promotie inainte de desfiintarea scolii.
M-am gandit de foarte multe ori ca am prins ultimul tren, pentru ca evolutia mea ar fi putut fi cu totul alta. Am terminat sefa de promotie si, prin transfer, am ajuns la statiunea Techirghiol, unde am inceput sa lucrez alaturi de maseuri nevazatori si nu numai.
Asa a inceput de fapt atractia catre oameni. Am fost obligata initial sa lucrez la masaj, insa vazand cum lucrau acei nevazatori nu mi-a placut deloc si, fara sa-mi dau seama, au reaparut indoielile pe care le aveam atunci cand lucram la camp.
M-am gandit cum sa fac eu asa ceva o viata intreaga. Imposibil, eu trebuie sa fac altceva, si asa am inceput sa lucrez intr-o alta maniera, in stilul meu, absolut intuitiv si fara sa stiu nici o regula, subtilitati, canale, tot ceea ce cuprinde de fapt aceasta arta. Nu credeam in ceea ce fac, pentru ca nu poti crede in ceva ce nu pricepi, despre care nu ai nici un fel de cunostinta.
Eu lucram cum simteam. Am lucrat intr-o maniera care atunci nu exista. Ideea este ca imi placea teribil ceea ce fac, iar oamenii se simteau foarte bine. Persoane cu afectiuni sau boli veneau la mine in speranta vindecarii. Asa am devenit o vedeta.

"Hipnoza" prin masaj

Toate personalitatile vremii veneau la mine, astfel, cei de la clinica mi-au facut un cabinet special si erau toti pe mainile mele. Am stat acolo din 1973 pana in 1979 si-n acei ani, cei mai frumosi ai vietii mele, de altfel, Dumnezeu mi-a dat sansa sa cunosc niste oameni extraordinari.
Cele mai de seama personalitati ale momentului veneau la mine, iar modul in care imi vorbeau, ma stimulau si ma incurajau m-a impresionat. Prin atitudinea pe care o manifestau fata de mine, am avut tot timpul un stimul care m-a urmarit apoi toata viata.
Nu puteam ramane la nivelul acela intelectual cand in mainile mele sedeau oameni de asemenea calibru. Sora pictorului Dan Hatmanu, o femeie culta care era o enciclopedie ambulanta, profesor doctor-chirurg Marina, fiul Patriarhului Iustinian, care imi spunea incontinuu ca eu trebuie sa fac medicina, Coralia Medeleanu si Margareta Popescu, crainicele de atunci ale Radioului National, profesorul George Popa de la Iasi, unde este acum seful clinicii de hematologie, procurorul general al Romaniei de la vremea respectiva. Veneau la tratament doar daca eu eram acolo. In mod normal, lucram cel putin doua ore cu fiecare persoana, dar aveam sedinte si de trei-patru ore. Comunicam cu sufletul fiecarui om si intram intr-un univers. Simteam ca dincolo de oase si de muschi exista un univers pe care eu il exploram cu fiecare dintre pacientii mei. Astfel, timpul fizic se dilata, iar cel psihologic, subiectiv, se contracta.
In timpul terapiei vorbeam cu fiecare pacient. Era ca o hipnoza atat pentru mine, cat si pentru pacient. Mihai Danescu, profesor de filosofie la Sibiu, care fusese contemporan cu Octavian Goga, imi povestea intamplari politice care-i implicau pe el si pe Goga si ma fascina la momentul respectiv, desi nu stiam atata istorie cat sa valorific informatiile primite.
Aveam optsprezece ani atunci, iar comportamentul lui ma fascina, se comporta foarte galant. A fost unul dintre exemplele vietii mele, care m-a determinat sa fortez nota, sa stiu ca vreau mai mult de la mine.
Dan Pavelescu, fiul celebrului Cincinat Pavelescu, a fost insa cel care a dat un sens vietii mele. Mi-a spus ca pot mai mult si ca ar trebui sa incerc sa dau admitere la Politehnica. Era imposibil pentru mine insa sa dau la facultate, pentru ca nu terminasem liceul. A trebuit sa fac liceul la seral. Am invatat cu cartile pe masa de masaj, pentru ca era imposibil sa mai scap de pacientii mei, dar era o dulce povara. Au trecut repede cei cinci ani si am plecat la Bucuresti in cel mai mare secret, fara sa stie nimeni, nici macar profesorul. Am dat admitere la Politehnica mai mult din curiozitate personala, sa vad daca imi pot infrange limitele. Am intrat la zi si mi-am abandonat munca la Techirghiol, cu mare tristete. Devenisem asa o vedeta, incat in ziua cand a trebuit sa plec s-a facut o ceremonie de parca eram la inmormantare, cu goarne, cu pionieri, iar fotografia mea a stat la panoul de onoare pana am terminat facultatea.
A fost o recompensa morala extraordinara. Asa a fost si viata mea, o inlantuire continua de minuni. Am terminat si facultatea, am iesit inginer, dar pe tot timpul facultatii am avut pacienti, pentru ca erau fericiti ca am venit in Bucuresti si sunt aproape de ei. Mi-am luat repartitia ca inginer la Curtea de Arges, unde s-a dus repede vestea, pentru ca aveam colegi care vorbeau. Asadar, cariera mea de inginer aproape ca palea pe langa cea de terapeut. Bineinteles ca totul era tinut secret pentru ca, pe vremea aceea, nu aveai voie sa faci ceva inferior calificarii tale, iar pe de alta parte nu aveai voie sa ai doua activitati simultan. Asa incat aveam grija de pacientii mei absolut de drag si gratis. O faceam pentru ca sufletul meu nu mai putea renunta la aceasta bucurie. Iesita din mediul institutional pe profil balneologie, actionam doar cu mainile goale, fara proceduri care implica aparatura. Mi-am cuantificat munca si am realizat ca o performanta o determina pe cealalta, insa nu stiam ce efect are munca mea. Ma facea doar sa ma simt un om special.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe