Cine sinteti?

Mi-e greu sa va spun. Nu am stabilit-o nici eu.

In ce secol traiti?

In secolul 19. Asta e sigur. Nu cred ca m-am gasit. Secolul 19 l-am gasit, e un secol luminos, normal, echilibrat, un secol in care, in ciuda schimbarilor radicale, cu toate razboaiele, ocupatiile straine, oamenii duceau un trai agreabil. In ciuda schimbarii bucatariei, in ciuda imbracamintii ce se modifica, a innoirilor in metodele de a se distra, in ciuda aparitiei armelor cu repetitie.

Cum va intoarceti in timp?

Pai, prin imbracaminte.

De unde o aveti?

Am facut-o pe comanda sau multe piese sint originale, atunci cind sansa m-a ajutat sa gasesc pe masura mea, dupa cum vedeti sint inalt, relativ corpolent, iar oamenii, in general, din secolul 19 erau mult mai mici ca dimensiuni.

Citeste si:

E o aventura?

Nu e neaparat o aventura. E Dumnezeul colectionarului. Daca, din pacate, tilindrul si fracul bunicului meu nu ma cuprind. In 2003, de exemplu, cascam gura in Portobello, la Londra, si simbata, la tarabe, am vazut la un vinzator de obiecte optice, atirnata, si o uniforma rosie, frac si bicorn. Pretul era apreciabil si mi s-a potrivit perfect. Bun, as fi luat-o si daca nu-mi venea, atit de mult mi-a placut. Rar mi s-a intimplat asa ceva. Experienta de maniac in domeniu mi-a aratat ca trebuie sa ai pacienta in acest sens. Sigur, daca apare un nasture, vor iesi la iveala si ceilalti, nasturii si haina dupa ani intregi.

Pareti ca boierii neadaptati la moda, dupa 1848.

In sensul ca nu sint la curent cu garderoba? Nu ma intereseaza acest lucru, fiindca studiind moda profesional, doar am publicat recent si o carte, "Moda si societate in Romania epocii moderne", am descoperit ca fluctuatia modei da forme ridicole. De ce sa fiu ridicol, daca eu ma simt bine in aceste haine, daca ma simt comod in ele, nu am motiv sa-mi schimb continuu taietura, dimensiunile, in functie de hainele ce vin si pleaca cu moda. Nu pot sa nu spun ca nu ma amuza pantalonii pe care-i tirsiiau niste studenti de-ai mei, avind turul pe la genunchi si nu stiu cite buzunare si creturi. Eu mi-am adjudecat acest statut al omului care-i binedispune pe cei din jur. Prezenta mea este insolita, lumea ma priveste cu uimire.

Unii va vad ca pe un ciudat.

Da, sigur, dar cred ca acest lucru este necesar intr-o societate destul de terna si destul de putin colorata. E un curaj!

Imi inchipui. Cum infruntati toate privirile? Va imbracati ca-n cartea dumneavoastra.

De vreo 30 de ani ma imbrac astfel si mi-a fost greu la inceput, mai ales pe vremea comunistilor. Si pe atunci sa iesi pe strada in redingota si tilindru era o sfidare a tot ceea ce se intimpla in jur. Si gaseam pretexte. Organizam, de exemplu, parade ale costumelor de epoca la Palatul Sutu, la Muzeul de Istorie al Bucu-restiului, unde eram angajat muzeograf. Erau pretexte de a iesi pe strada astfel. Se uitau militienii la mine, dar mai frica mi-era de minia proletara care sa-mi storseasca melonul. Nu a fost cazul. Am prins curaj. O data m-a vazut chiar Ceausescu pe strada si a intors capul dupa mine din masina. N-am patit nimic. Eram pe vremea aia pe strada doar eu in macferlan si baietii cu ochi albastri in pardesie cu doua numere mai mici. Le vedeam miinile uriase iesite din pardesiu. Ce ruptura! Mi se pare normal cum ma imbrac. E libertatea mea interioara. Prima oara tata, arhitectul Silvan, mi-a facut un macferlan, devenit celebru in Bucuresti. Chiar daca multi nu ma cunosteau, ma recunosteau dupa macferlan.