"Va cer imperios sa acceptati eutanasierea mea. Sufar de prea mult timp si am depus nenumarate eforturi eu si prietenii mei pentru a fi ajutat". Cu aceste cuvinte, un tanar de numai 29 de ani isi incheie scrisoarea catre presedintele Romaniei, prin care cere aprobare oficiala de la presedintele Romaniei pentru a fi eutanasiat. Presedintia ne-a confirmat inregistrarea dramaticei "petitii" si faptul ca un raspuns se afla in analiza.

Ar trebui legalizata eutanasierea pentru a curma suferinta celor aflati in astfel de situatii critice? Spune-ti parerea pe forum!

Probabil ca, in tara noastra, este prima cerere de acest fel formulata catre seful statului. Nu vorbim aici despre un psihopat, sau despre vreo gluma sinistra. Autorul disperatului apel catre seful statului se numeste Eugen Constantin Anghel si primii 18 ani din viata i-a trait in Centrul de plasament "Ion Creanga" din Piatra Neamt.

Singur pe lume

"Trebuia sa creasca populatia si daca n-aveai bani sa-ti cresti copiii, ii dadeai la "ambasada", asa-i ziceam noi la orfelinat. Eram mai multi copii, dar am mai tinut legatura numai cu un frate din Margineni, ii zice Viorel Rusu. O stiu si pe mama. Tata... a fost tata pana m-am nascut, pe urma, pa!", imi spune Eugen, adaugand ca "nu e nicio ciuda pe ei". Apoi, odata cu depasirea majoratului, a devenit cu-adevarat ceea ce era dintotdeauna - un orfan, obligat sa faca pasul intr-o lume care i-a repudiat pe acesti oameni odata si care in niciun caz nu-i primeste cu bucurie. Pentru ca nu sunt comozi. Eugen a simtit asta pe propria piele.

Cand au aparut primele semne de boala, la 23 de ani, venise deja in Constanta, unde fusese ajutat sa lucreze la Santierul Naval de catre alti orfani ca si el, care stiau cum merg lucru­rile in zona. Pentru el insa era prea tarziu. Nu o singura boala, ci aproape o duzina tabarasera deodata asupra trupului sau, astfel incat orice cale de scapare era blocata. Ficatul ii este distrus de o ciroza adunata de prin spitale, Eugen fiind pe lista celor care asteapta zadarnic un trans­plant. Operatie care oricum ar fi mult ingreunata, din cauza altor afectiuni la fel de grave: vari­ce esofagiene, hernie ombili­cala si inghinala si mai ales capacitatea de coagulare foarte scazuta a sangelui. De cateva zile se afla din nou internat in spital, la Constanta. Nu-si mai poate misca aproape deloc picioarele si are dureri cumplite: "Am avut iar o noapte alba, n-am putut sa dorm. Stau in pat, dar in niciun caz nu ma odihnesc. Cu scrisoarea, nu, nu e o gluma, nu pot sa glumesc cu viata mea. Am dat o fuga acasa, la baieti. Avem acolo un calculator si am reusit sa raman singur. Asa i-am scris prese­dintelui". In urma cu doi ani, Eugen a adresat o petitie si la Guvern, care a retrimis cazul autoritatilor constantene. Dar si Ministerului Sanatatii. Fara raspuns.

E inca tanar, dar gandul ca niciodata nu va mai putea zambi l-a impins deseori in pragul sinuciderii. Prietenii l-au convins insa sa nu se lase infrant. Dincolo de universul sau, parca din ce in ce mai mic, vietuieste insa o lume straina, pentru care el nu exista. Sau exista cel mult ca nume de pensionar care primeste 350 de lei pe luna. Nici cele mai ieftine medicamente nu le poate cumpara cu acesti bani. Timpul trece oricum prea repede pentru el. "Aproape toti chirurgii mi-au vorbit frumos si pe urma mi-au dat cu flit. Am probleme cu sangele si ei nu se risca. Ca pot sa mor pe masa de operatie. Pai, ce sanse sa mai am, ca aici, in Romania trebuie sa traiesti numa' cu sperante ca o sa-ti fie si tie bine", spune Eugen. Se gandeste cu disperare la porunca pe care oamenii o vor fi respectat poate candva, demult: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!". Cu disperare, pentru ca o simte pierduta definitiv in uitare. Si pe sine odata cu ea. Acolo unde are domiciliul, la marginea Constantei, e de fapt un fel de colonie a orfanilor, pe un mal surpat; un adapost vechi, parasit, pentru muncitorii unei firme de prin Bucuresti. Baietii au curatat-o, au tras apa si curent electric si-acum traiesc impreuna vreo 12 suflete, intre care trei sunt familisti. Lucreaza cu ziua, mai prind si angajari temporare, pe bani putini, dar se ajuta permanent intre ei.

Citeste si:

Doctorul Mircea Savu, director la Institutul Oncologic Fundeni, ne marturisea ca, nici ca medic, nici ca om, nu se poate gandi nicio clipa la faptul ca acea metoda de ucidere, numita mai degraba cinic eutanasie, adica "moarte frumoasa", ar putea fi oficializata vreodata in Roma­nia. "E simplu sa spui: da, dom'le, omul asta sufera prea mult ca sa mai poata trai asa; dar cine si cu ce suflet poate sa curme viata cuiva, in numele civilizatiei? Suntem totusi si crestini...", spune doctorul Savu. Ca oricare alt om, Eugen merita, trebuie si poate sa traiasca, fara sa taie firul destinului.

Controversele asupra "mortii demne" sunt foarte vechi; in prezent, exista pozitii oficiale ale statelor sau ale Bisericii, fara insa a merge convergent catre o solutie sau alta. Se vorbeste despre "sinuciderea pasiva (asistata)" si "sinuciderea activa", cand medicul e cel care administreaza substanta ucigasa. Eutanasia a fost legiferata in Ohio, SUA, in 1906, iar mai tarziu practicata in Germania nazista, la ordinul lui Hitler.


"Kitul mortii"

In Europa ultimelor decenii, Olanda a fost prima tara care a legalizat aceasta practica, inregistrand 2565 de decese prin eutanasiere, in 1998.