De trei zile, in centrul orasului Petrila curg convoaie de inmormantare. In cimitirul raspandit tocmai langa saracia coloniei-oras, minerii sapa gropile fostilor colegi. Imnul minerilor - mars de doliu acum - suna greu in cenusiul Petrilei.

Printre crucile noi si coroanele colorate trimise de la „Capitala” sunt cateva naluci in haine cernite. Sunt cei din familiile mortilor in accident. Sunt doar cativa care au mai avut inca putere sa vina pana la gropile proaspete. Aproape o suta de suflete au ramas singure dupa moartea celor 12 ortaci.

„Nu razbunare, dreptate vrem!”

Cu cateva zile inainte de tragedie, Marcel Alecsa tocmai iesise campion la un concurs de salvatori. „In ziua aia am avut o presimtire. Apoi a sunat telefonul, sa se duca sa-i scoata pe oameni din mina. L-am rugat cu cerul sa nu mearga. Dar Marci mi-a zis ca sapa si cu mainile sa se intoarca la mine.

Citeste si:

Acum a lasat trei copii”. Sotia lui aproape ca lesina. Abia ce mai poate arunca o privire la groapa acoperita cu coroane: „Ce fac eu acum? Ce fac cu copiii? Aia mica are un an... nici nu o sa-si cunoasca tatal. Ce o sa-i spun?”.

Mama salvatorului - o batrana in haine vechi - imbratiseaza crucea. Batranul, tatal minerului care ar fi implinit 37 de ani, priveste in gol. O lumanare il arde. Omul nici nu simte durerea. A lucrat 37 de ani in abataj, iar toti copiii sai sunt mineri salvatori.

„Nu vrem razbunare, ca nu-i aducem inapoi. Vrem doar dreptate”, scrasneste unul din fratii lui Marcel. Omul abia a iesit la pensie. A lucrat tot ca salvator. In durere spune de ce minerii se angajeaza ca salvatori: „Nu e vorba de tovarasie sau altceva. Se intra la explozii sau accidente doar pentru bani”.

Mai clar - pentru un salariu ce nu bate 15 milioane pe luna.Familia Alecsa a fost lovita de doua ori. Un alt fiu, tot din echipa de salvatori, este la Bucuresti, in spital. A fost prins de flacara si e oparit pe tot corpul. Batrana are sufletul stors de durere; nu mai vorbeste de cand a auzit de nenorocire.