Masina poporului se destainuie la 40 de ani

Asa ca, pe 20 ale lunii, se declansa oficial marea ofensiva a celei mai populare masini din Romania. Culisele comuniste si revigorarea din anii ’90 ne-au fost povestite de oameni care au lucrat peste 40 de ani in uzinele de la Pitesti: Constantin Stroe, Victor Ionescu si Vasile Badea.

Securisii, urmaritorii pasilor si soaptelor tuturor romanilor, isi supravegheau propriile masini inca de pe linia de fabricatie. Pe vremea lui Ceausescu, in uzinele Dacia erau special angajati „urmaritori“ care sa monitorizeze atent constructia vehiculelor ce aveau sa ajunga la rasfatatii egalitatii intre oameni.

„Pe cartea lor de munca scria altceva, dar nu faceau asta, ei urmareau masini. Cei cu forta isi faceau masini urmarite, insa, in realitate, masinile urmarite erau la fel de bune sau de proaste ca si celelalte, nu puteau ei sa se duca in fiecare post, erau vreo 640 de posturi in montajul general“, povesteste vicepresedintele Dacia, Constantin Stroe, care s-a angajat in uzina acum 40 de ani.

Daciile negre sau metalizate, vopsite atent si dotate cu piese frantuzesti, erau absolutul luxului romanesc si de el nu se puteau bucura, teoretic, decat cei sus-pusi in ierarhia comunista.

„Mai ajungeau si la cei fara functii in partid. Sa zicem ca era un sef mare care voia o masina neagra si il punea pe un sef de aici sa i-o urmareasca. Asta comanda trei, ca isi lua el una si pe cealalta o vindea“, explica vicepresedintele cum de se putea ca vehiculele privilegiat colorate sa aiba proprietari cu umerii goi de galoane comuniste. Cateodata, si sub cea mai stricta supraveghere, masinile nomenclaturistilor mai puteau suferi cate un accident in uzina. Constantin Stroe descrie un episod de lupta anticomunista la Dacia: „Existau cereri speciale, aduceau piese din exterior, fostul sef al Militiei romane si-a adus tot motorul din Franta. Un alt sef mare si-a pus gradatii sa-i urmareasca masina patru zile si patru nopti, iar in banda de montaj, un muncitor a infipt, intentionat, surubelnita in pasajul rotii din spate, era o forma de revolta. A trebuit sa refacem tot, gradatii erau disperati, iar muncitorul nu a fost descoperit niciodata“. In afara de nomenclaturisti, de Dacii speciale mai aveau parte si cei care se inscriau la raliuri, unde echiparile sport scoteau maximum de cai-putere din ele.

Chiar daca stateau si ei la coada de minimum doi ani la care se asezau toti aspirantii la o masina „made in Romania“, angajatii Dacia aveau un privilegiu: automobilul era asamblat sub ochii si la indicatiile lor. Logisticianul Victor Ionescu lucreaza in uzina de 43 de ani si prima masina si-a luat-o in ’82: „Trebuia sa-l cunosti pe ala care o facea, sa-l spaguiesti cu un salam de Sibiu sa iti puna piese de import. Mi-am urmarit si eu masina, la caroserie mai puneam niste tabla, ranforsari, sa o mai intarim, la vopsitorie o tineam mai mult, ii mai faceam o anticoroziune. Foarte multi le faceau si le pierdeau, ca venea unul de la partid si zicea: «O vreau eu pe aia!»“. Un securist i-a suflat colegului sau, Vasile Badea, care e de 40 de ani la Dacia, o 1310 neagra de sub nas. „O vazusem in parcul auto, am ales-o, i-am notat seria si, cand m-am dus sa o iau, am vazut ca disparuse din parcare. Un director de atunci mi-a spus: «Ce-ti trebuie tie o masina neagra, sa iti faci probleme, cand tu poti avea o masina la fel de buna?». Mi-am luat una alb 13, i-am pus geamuri colorate, am vopsit-o de doua ori si nu m-a lasat pana in ziua de azi“. A fost mai bine pentru Vasile Badea ca s-a lasat pagubas. Pentru vicepresedintele de acum al Dacia, „urmarirea“ n-a dat roade, ba din contra: „A iesit sub orice critica. In loc sa fac planseul masinii de 0,8 grosime, cum era prevazut, l-am facut de 1. Mi-am ingreunat masina cu 45 de kilograme si i-am stricat toate performantele asa cum erau. M-am chinuit mult sa o vand“.

Transmisia, planetarele, rotulele si carburatoarele infundate de la benzina proasta ii adunau saptamanal pe stapanii de Dacie la mesterit in fata blocului. „Reparam la ea si o data la trei zile. N-aveam benzina si luam gazolina furata de la sonda, o mai intaream cu tetraetil de plumb pe care il puneam cu pipeta. Ceauseasca a facut, n-a facut chimie, dar eu am facut. Iti distrugeai masina, dar mergeai. Nu dadea nimeni benzina pe bani, toata lumea o dadea pe piese. Service-urile erau putine, piese nu se prea gaseau. Dacia nu putea sa faca fata si la productie, si la piese. Aveam un magazin de piese, dar, daca nu-l cunosteai pe ala, nu-ti fura ala, stateai la coada nu stiu cat. Erau oameni care se ocupau cu asa ceva, atunci era bine sa fii portar sau sofer: portarul sa scoata pe poarta, soferul sa care“, descrie Victor Ionescu circuitul pieselor auto in comunism.