10 inventii care dateaza din timpul Primului Razboi Mondial

Inainte de razboi, pilotii nu puteau sa comunice nici intre ei, nici cu cei de la sol. Armata se baza pe fire pentru a realiza legatura, iar acestea erau de multe ori distruse de tancuri, sau de salvele de artilerie. Aviatorii trebuiau sa recurga la gesturi si la strigate, care erau rareori intelese. Primele propuneri pentru rezolvarea acestei probleme presupuneau folosirea unor radiotelefoane in cabina, dar puternicul zgomot de fundal le facea inutilizabile. Solutia a venit la sfarsitul lui 1916, cand au fost lansate castile cu microfoane si receptoare incorporate, deschizand drumul pentru aviatia civila.

Harry Brearly, un metalurgist din Sheffield, Regatul Unit, a fost rugat sa gaseasca un aliaj dur care sa fie folosit de armata britanica. Metalul folosit la acea vreme pentru tevile armelor se indoia si ceda, in timp, din cauza temperaturilor foarte mari si a frecarii. Brearly a adaugat crom otelului si, conform legendei, a aruncat piesele obtinute, nemultumit de rezultat. Ulterior, metalurgistul a observat ca mostrele abandonate in curte nu au ruginit, astfel descoperind otelul inoxidabil. Acesta a fost folosit, in timpul razboiului, la motoarele avioanelor, dar utilizarea sa cea mai frecventa, ca vesela sau instrumente chirurgicale, a aparut abia dupa incheierea conflagratiei mondiale.

Inca de la jumatatea secolului al XIX-lea, numeroase persoane au incercat sa gaseasca o solutie pentru a incheia si a descheia hainele mai rapid si mai practic decat cu nasturi. Nenumarate combinatii de catarame, ochiuri si carlige au fost testate, dar cel care a gasit solutia cea mai buna a fost un suedez emigrat in Statele Unite, Gideon Sundback. Propunerea sa, un cursor metalic care uneste doua siruri de dinti atunci cand este tras, a fost adoptata de armata americana, care a utilizat-o pentru cizme si uniforme, in special destinate marinei militare. Dupa razboi, noile dispozitive au fost adoptate si de civili.

Carnatii din soia nu sunt bazati pe o reteta inventata de comunitatea hipiota, in anii '60, cel mai probabil in California, asa cum ar crede cei mai multi, ba dimpotriva, acestia au fost produsi pentru prima oara in Germania, in timpul razboiului. Konrad Adenauer, primarul din Koln si viitorul cancelar, cauta solutii pentru a hrani populatia infometata din cauza blocadei britanice. Prima solutie propusa de Adenauer a fost amestecarea fainei de orez cu orz si faina de porumb romaneasca pentru a produce paine, in lipsa graului. Cand tara noastra a intrat in razboi si resursele au inceput sa scada, primarul si-a indreptat atentia spre soia, un substitul al carnii. Patentul sau pentru producerea unui carnat din soia a fost refuzat de autoritatile germane, pentru ca nu intrunea conditiile mentionate in regulamente. Englezii au acceptat, insa, inventia lui Adenauer, iar primul Friedenswurst, carnatul pacii, a fost produs in 1918.

Chiar daca nu au fost inventate fix atunci, popularitatea lor a crescut asa de mult incat dupa incheierea conflagratiei mondiale devenisera deja metoda cea mai utilizata pentru a indica ora. Pana la sfarsitul secolului al VIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, cei care voiau sa afle ora exacta purtau ceasuri de buzunar, de multe ori, prinse cu un lant subtire. In timp insa, sincronizarea precisa a devenit importanta pentru manevre militare ca barajele de artilerie, dar si pentru aviatori, care aveau nevoie sa aiba mainile libere. Ofiterii britanici au inceput sa poarte ceasuri de mana in campaniile in colonii, notabil in al treilea razboi anglo-birmanez, in 1885 si in razboiul burilor, intre 1899 si 1902.

Utilizarea ceasurilor de mana a crescut semnificativ, insa, in timpul Primului Razboi Mondial, atunci cand sincronizarea intre liniile de infaterie, care avansau, si barajul artileriei era esentiala. In 1916, compania H. Williamson spunea ca "unul din patru soldati detine deja un ceas, iar ceilalti trei intentioneaza sa-si cumpere cate unul, in cel mai scurt timp".

Acestea nu au fost inventate pentru a rezolva o problema din timpul razboiului, ele fiind utilizate pentru prima oara de Thomas Sullivan, un comerciant american, in 1908. Sullivan a inceput sa livreze ceaiul in saculeti textili, pentru o mai buna pastrare si un transport mai usor. Din greseala, sau pentru ca era mai convenabil asa, clientii au inceput sa fiarba ceaiul cu tot cu saculet. Ideea a fost popularizata insa de Teekanne, o companie germana, care a preluat conceptul si l-a dezvoltat, incepand sa livreze trupelor de pe front ceai in plicuri din bumbac.

Ideea de a da ceasurile inainte primavara si inapoi toamna nu era noua. Benjamin Franklin a propus acest lucru, in 1784, atragand atentia asupra faptului ca lumanarile sunt irosite in serile de vara, pentru ca oamenii mergeau la culcare dupa apusul soarelei, iar lumina naturala nu era valorificata in intregime, pentru ca se trezeau dupa rasarit. Propuneri similare au aparut si ulterior, insa Primul Razboi Mondial a fost factorul decisiv care a dus la aplicarea acestora. Din cauza rezervelor tot mai scazute de carbune, nemtii au decis, in 1916, sa dea ceasurile inainte cu o ora, pentru a profita mai mult timp de lumina naturala. Practica a fost abandonata dupa razboi, dar ideea fusese deja pusa in aplicare cu succes si a revenit in anii '70.

Se estimeaza ca in iarna lui 1918 aproximativ jumatate dintre copiii din Berlin sufereau de rahitism, o boala care slabeste si deformeaza oasele. Pe atunci, cauza afectiunii nu era cunoscuta, aceasta fiind doar asociata cu saracia. Medicul pediatru Kurt Huldschinsky a observat ca pacientii erau si foarte palizi si a decis sa aplice un tratament experimental pe patru dintre ei. Huldschinsky si-a pus pacientii, intre care se afla si un baietel de doar trei ani, sa stea sub o lampa de cuart cu vapori de mercur, care emitea o lumina ultravioleta.

Medicul a observat ca oasele celor mici au inceput sa se intareasca si, incepand din luna mai, i-a pus sa stea la soare, pe terasa. Publicarea rezultatelor a generat un val de entuziasm in Germania, la Dresda, luminile stradale fiind demontate pentru a fi folosite in tratarea rahitismului. Astfel, alimentatia deficitara din timpul razboiului i-a facut pe oamenii de stiinta sa inteleaga legatura dintre razele ultraviolete si rezistenta oaselor, iar lampile UV, folosite astazi pentru bronzat in saloane specializate, au devenit foarte raspandite si accesibile.

Totusi, absorbantele Kotex nu au fost usor de comercializat, in principal din cauza faptului ca vanzatorii erau barbati, iar clientele evitau sa le cumpere. Din acest motiv, compania a indemnat magazinele sa permita cumparatorilor sa lase banii intr-o cutie si sa le ridice, fara sa interactioneze cu vanzatorul. Profitul a inceput sa creasca, lent, dar Kimberly-Clark se astepta la rezultate spectaculoase, asa ca a inceput sa caute un nou produs. Bert Fourness a propus, ulterior, ca materialul obtinut din celuloza sa fie calcat, pentru a se obtine o tesatura mai fina si mai moale. Noul produs, lansat in 1924, a fost denumit Kleenex si a fost comercializat ca inlocuitor al batistelor din bumbac, informeaza MEDIAFAX.

Compania americana Kimberly-Clark a dezvoltat un material pe care l-a numit Cellucotton (n.r. de la Cellulose, celuloza si cotton, bumbac, in limba engleza), vata de hartie, relateaza BBC. Ernst Mahler, seful departamentului de cercetare si John C. Kimberly, vicepresedintele companiei, vizitasera fabrici de hartie din Germania, Austria si Scandinavia, unde au descoperit un material de cinci ori mai absorbant decat bumbacul si, daca era produs in masa, de doua ori mai ieftin. In 1917, cand Statele Unite au intrat in razboi, compania a inceput sa produca vata de hartie ca substitut al vatei de bumbac, la o capacitate de 115-152 de metri pe minut. Dar asistentele de la Crucea Rosie au descoperit si alte beneficii ale materialului si au inceput sa-l foloseasca in scop personal, pentru igiena.

La sfarsitul razboiului, Crucea Rosie si Armata SUA, principalii clienti ai companiei, nu mai aveau nevoie de produsul pe care il livra Kimberly-Clark, insa utilizarea alternativa a materialului avea sa aduca firmei milioane de dolari. Compania a rascumparat surplusul de vata de hartie si s-a reorientat catre o alta categorie de clienti. Noul produs, Kotex (n.r. Cotton texture, textura de bumbac) a fost lansat in luna octombrie a anului 1920.