Masinile noi nu-s bune, zice noua patura de americani convertiti la pragmatism dubios. Cica daca stranuta mamaie odata intr-o masina noua, i-a si scazut valoarea cu 10%.

"De ce-o fi vrand lumea numai masini noi?", se intreaba delirant un redactor care, de altfel, face bani frumosi prin Oklahoma numai ca sa se (si sa ne) intrebe ineptii similare. Cert este ca, din sclifoseala lui pretios paginata, s-a lansat o adevarata nebunie.

Dupa ce moda masinilor ieftine si ecologice a fost imbrancita la Hollywood de vedete care nu mananca porc, nu conduc masini de lux si nu poarta blana, acum lumea se uita cu duiosie si la rablele contemporane. Noua promotie de snobi blameaza fonfait masinile obscen de scumpe sau obscen de "fancy".

Pledoaria e detaliata si completa. Adolescentii care - daca ar avea masini scumpe - s-ar alege cu coscogeamitea polita de asigurare intra tiptil in trafic, sedusi mai intai de discretia unor parlite de masini pe care smecherii nu le invidiaza si politistii nu le opresc: Volkswagen Golf si Volkswagen Rabbits din anii '80 sunt in mare voga in regnul liceenilor americani, carora babacii inca nu le dau Porsche-ul pe mana.

Doar cate-o beizadea cu bursa de baseball la vreun liceu ochios franeaza tandru cate-o Toyota Spyder galbena, itindu-se la scoala in chip de exceptie care confirma regula. Ca sa revina la pulsul tineretii ofilite, cei de varsta a doua redescopera avantajele masinilor vechi: se strica mai repede, dar reparatiile costa mult mai putin. Asigurarea e mai mica.

Si tot mai mica e si posibilitatea de a-i fi sterpelita rabla din fata casei, inghesuita pe un vapor pitit prin Halifax si trimisa-n America de Sud, prin traditionala prietenie si contrabanda intre popoare. Prin anii '90, in SUA era rusine sa calaresti o masina mai veche de doi ani.

Numai luzarii acceptau umilinta ruginita a unor automobile cu laba gastii-n coltul ochiului. Chit ca faceau cartile de credit tocanita, piguleau toti banii de pe ele ca sa-si ia masina noua, desi dupa aia vistieria le suna ca un borcan gol de iaurt si se intrebau cu candoare cam cum s-ar putea iesi din supermarket c-o traista plina de mancare fara s-o platesti.

Presa (mai ales pe tarlaua texana, departe de mandria dezlantuita a yankeului progresist) colcaie de sarcasm la adresa celor care nu stiu sa-si gaseasca un vehicul practic. De exemplu, iminenta introducerii pe piata a lui smart 2, de Daimler-Chrysler, disponibil in America si Canada abia la inceputul lui 2008, a spart conducta mistocarelii generale.

Asta, pentru ca, deja, exista foarte multe comenzi pentru piticania cu doua locuri, unde, daca posteriorul nu prea mititel al americanului si-ar mai face loc cumva, oricum copilul, catelul sau sacosa cu broccoli n-au nici o sansa. "O masina egoista!", tuseste o publicatie nervoasa probabil ca Daimler nu si-a platit publicitate si in paginile sale.

Studiile au aratat ca majoritatea celor care vor smart sunt de obarsie europeana. Americanii urasc masinile care nu au cel putin cinci locuri. Asta pentru ca in general nu le place sa bage nimic in portbagaj, le e lene sa desfaca, sa se aplece, sa scoata, sa umble. Si-atunci, vor sa arunce tot ce cara dupa ei undeva pe bancheta din spate, laolalta cu gemenii, cu pechinezul si cu lada frigorifica.

Cultul pentru masinile vechi s-a iscat subit, ca o tuse uscata. Pana mai ieri, auzeam cum toata lumea il vaita pe unul care-si luase un Pontiac Grand AM din 1999, pe care de altfel daduse 6.000 de dolari, cum ca si-a luat chipurile un rablament patentat. Acum, tocmai am auzit un card de vecini care comentau ca unul e prea mofturos, fiindca nu voia o Honda LX din '94, cu 3.500 de dolari.

"Masina noua, buna, ce-are?", scartaiau ei iritati. ala pusese ochii pe un Volvo de vreo 12.000, dar vecinimea a trecut la rascoala: lasa prostiile, ca masina, cu cat e mai noua, te costa mai mult si pe urma arati ca un vitel care nu stie sa investeasca in acord cu blabla - raportul valoare-pret!

Pana la urma asa l-au capiat, ca omul a luat un Ford Thunderbird din 1991, cu 2.000 de dolari. Masinile noi nu-s bune, zice noua patura de americani convertiti la pragmatism dubios. Cica, daca stranuta mamaie o data intr-o masina noua, i-a si scazut valoarea cu 10%. Ca, in afara de masinile japoneze, care isi pastreaza mai mult pretul, astora noi le sar repede pernele de sub fund.

De indata ce-ai luat tipla de pe scaune, ai si redus-o la trei sferturi din pretul cu care-ai luat-o. Pe cata vreme un Ford din '83, in pieptul caruia inca mai bate cu mandrie un carburator falnic, ramane la aceeasi valoare (100 de dolari) de-a pururi. Pardon, s-ar putea ca in 4-5 ani sa vina un colectionar ticnit si sa-ti dea 8.000 de euro pe el.

Ai putintica rabdare... (de ce n-am eu acum o Dacia 1100 cu mine, in Canada, s-o vand la licitatie si sa nu mai fie nevoie sa muncesc toata viata?). De exemplu, un Ford Falcon din 1965 a ajuns sa se vanda in Toronto cu 225.000 de dolari. E caraghios, si Kojak ar fi prea fitos pentru asemenea caroserie, insa valoarea ei de colectie a ajuns paralizanta.

Caz in care intelegem perfect frustrarea altuia, tot din Toronto, care in aceeasi zi a vandut un Chevrolet 210, din 1955, cu numai 14.000 de dolari. In schimb, un Chevrolet 210 din 1957 s-a vandut cu 27.000, numai pentru ca era turcoaz, avea o vopsea anume si o nuanta anume, care nu se mai fac azi. S-a ajuns la frumoase si lucioase paradoxuri: cel mai prost se vand, la ora actuala, masinile de prin '85 - '90.

In America, daca ai loc, tupeu si optimism sa pastrezi o rabla 30 de ani, copiii tai vor fi bogati. Iar daca mai ai si norocul s-o mostenesti zmeurie sau verde-brotacel, pretul i se bulbuca automat.


Autor:
Simona Catrina
Sursa: topgear.ro


Despre autor:


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.