De ce și-a dorit pianistul Andreas Iliuță să trăiască în România și să facă un doctorat la Conservatorul din București

Și-a dorit să trăiască aici și, în același timp, să-și continuie parcursul academic și artistic printr-un doctorat în București.

Vorbește româna cu naturalețe, are o relație profundă cu rădăcinile sale și privește întoarcerea ca pe un pas firesc, nu ca pe o ruptură. Andreas Iliuță ne povestește deschis despre copilăria petrecută între două culturi, despre părinții săi – artiști care au emigrat înainte de Revoluție –, despre formarea sa muzicală în marile conservatoare din Milano și Elveția și despre momentul în care a înțeles că pianul nu este doar o pasiune, ci un drum profesional asumat. Povestea sa este una despre disciplină, vocație și construcție pe termen lung.

Totodată, pianistul explică ce l-a determinat să aleagă România pentru doctorat, cum vede sistemul de învățământ muzical de aici și de ce crede că țara oferă, astăzi, oportunități reale pentru tinerii artiști. Un dialog sincer despre identitate, educație, muzică și nevoia de a te simți „acasă”, indiferent de traseul parcurs.

Andreas Iliuță, povestește-ne puțin despre tine…

Părinții mei au emigrat la sfârșitul anilor ’80 în Milano. Iar eu am studiat doar în Italia și apoi, ulterior, în Elveția, la master. Sunt proaspăt mutat în România de 2 ani de zile și am venit aici pentru doctorat.

Vorbești foarte, foarte bine în limba română. Cum ai învățat? În casă se vorbea mereu românește?

Părinții mei au considerat că era mult mai bine să vorbesc în română cu ei decât în italiană, decât să învăț o italiană greșită de la ei. Au spus că e mai bine să învăț o italiană bună la școală și în casă să vorbesc română direct. Și cred că a fost o alegere foarte bună pentru că am rămas cu amândouă la un nivel bun, aș spune. Și mi-a fost foarte util acest lucru.

Andreas Iliuță și legătura vie cu România

Dar cum a fost contactul tău cu România de-a lungul acestor ani? Veneai în țară?

Contactul cu România e prin bunicii mei. Fiecare vacanță de vară, o petreceam la bunici. Când eram mai micuți, veneam perioade de 2–3 luni în vacanțele de vară să stau la bunicii mei și tot timpul a existat un contact cu România. Până la urmă am avut și foarte mulți prieteni români în Italia cu care am fost tot timpul în contact.

Deci a rămas tot timpul un contact foarte strâns, aș spune eu, cu România. Niciodată nu m-am simțit că m-am distanțat cumva.

Citește continuarea pe life.ro

Despre autor:

Redactia 9AM

Mai multe