'Mascariciul' lui Malaele, succes ca acasa

Scriu acum, cat sunt inca sub efectul halucinant al "Mascariciului" cand, desi au trecut mai bine de 24 de ore peste spectacolul de ieri, Vasili Vasilici Svetlovidov ma tintuieste inca pe un (virtual) scaun dintr-o sala de teatru mult mai mare decat uriasul amfiteatru al National Institute of Dramatic Art, Sydney - sufletul plin de un dor constant pentru tot ce inseamna acasa...

Scriu cat sunt inca sub aceasta vraja, cu toate riscurile. Ar fi fost de asteptat, probabil, sa ma folosesc de termeni ca "halucinant", "vraja", "scaun/ sala virtual(a)" referindu-ma, mai degraba, la primul din cele trei spectacole jucate de actorii romani aflati in turneu la Sydney - "lectia" (deloc absurda) despre teatrul absurd al lui Eugen Ionesco, "Lectia". Si, totusi, cu toata reusita actoriceasca a Monicai Tarnacop (eleva), a lui Adrian Nour (profesorul) si a Oanei Dicu (Maria) si cu cea regizorala si scenografica a Ancai Maria Colteanu si a Imeldei Manu, chimia aceea speciala, care a adus pamant romanesc sub picioare in patria ursilor koala, s-a produs la "Mascariciul".

Sa fie "de vina" relatia absolut speciala pe care, in calitate de regizor si actor, Horatiu Malaele pare sa o aibe cu dramaturgia rusa? Sa fie, oare, vorba de experienta pe care cei doi protagonisti - Horatiu Malaele si Nicolae Urs - au capatat-o de-a lungul anilor, ridicand la nivel de strategie psihologica talentul de a prinde publicul de baierele sufletului inca de la prima replica? Sa fie vorba de faptul ca raspunzi mai bine, ca spectator, la un text in care te recunosti, macar pe bucati, cu relele si bunele tale de trecator prin viata - pe tine sau pe altii de langa tine sau evenimente deci, viata reala, "intamplabila", non-absurda? Una sau toate la un loc si, poate, multe altele...

Probabil pare injust sau neprofesionist ca nu fac niciun fel de referire critica la excelenta (mi
s-a spus) "Poveste a ursilor panda spusa de un saxofonist care avea o prietena in Frankfurt". Din pacate, e un spectacol pe care l-am ratat, pierderea e a mea si numai a mea, sper s-o pot repara cat mai curand si, daca e posibil, tot la Sydney, in aceeasi formula: Cerasela Iosifescu, Sorin Leoveanu, sub bagheta regizorala a Catalinei Buzoianu.

Un lucru e cert: daca cele doua zile de teatru romanesc la Sydney ar fi fost un examen, cel putin din cat am vazut eu si din feed-back-ul pe care l-am primit de la spectatori (sondaj, declaratii, mini interviuri), "Mascariciul" ar fi fost elementul care ar fi ridicat nota finala la rangul de "excelenta".

Nici nu au plecat inca din Sydney cei despre care scriu si deja se simte un gol, un fel de suflu rece, ca o iarna reintoarsa nepotrivit intr-o primavara gata instalata. Mi-e DEJA dor de cei de ieri si de alaltaieri, mi-e dor sa-i mai aplaud pina la durere si vreau sa cred ca venirea lor aici nu va ramane doar un accident fericit. Si, dintr-o data, imi dau seama ca-mi mai este dor de "Puricele" si de "Unchiul Vanea" ca de mama! Mi-e atat de dor, ca-mi vine "sa-i fac chemare" lui... Unchiu’. Ce zici, "unchiule".

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe