Chestiunea tratamentului acordat prizonierilor de catre ambele tabere aflate in confruntare, in anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, a continuat ani in sir sa constituie un subiect de aprinse dispute intre istorici. In cele din urma, din documentele de arhiva si din marturiile unor supravietuitori ai conflictului, adevarul s-a decantat. Japonezii nu s-au comportat onorabil cu prizonierii americani, dar nici americanii nu i-au tratat onorabil pe prizonierii niponi. Despre infernul din lagarele de prizonieri capturati de germani si sovietici s-a scris o intreaga literatura. In plus, sovieticii, care nu aderasera la Conventia de la Geneva, s-au comportat execrabil si cu proprii lor militari, dupa ce
i-au recuperat din captivitate. Considerati tradatori si lasi care s-au predat inamicului fara lupta, au fost deportati in masa in extremul orient al Siberiei, unde au fost decimati de frig, de boli si prin munci care istovesc toata vlaga din om. Fiind vorba despre aproape patru milioane de oameni. Dintre ceilalti participanti la ostilitati, numai britanicii si romanii s-au comportat de o asemenea maniera incat nu li se poate aduce niciun repros. Si nici nu li s-a adus pana azi.
In prima jumatate a anilor '40, romanii au ajuns sa acorde asistenta si adapost pana si unor prizonieri care nu fusesera capturati de armata lor. Asa s-a intamplat in primavara lui 1941, cand etnicii romani dintre prizonierii luati de germani in razboiul cu Iugoslavia, au intrat sub ocrotirea autoritatilor de la Bucuresti, care au reusit sa-i repatrieze in ordine si intr-o atmosfera de civilitate. Insa aici ne ocupam de un alt aspect al aceleiasi atitudini. In urma cu vreo doua decenii, rasfoind o colectie de documente militare din primavara si vara lui 1944, ne-a atras atentia o corespondenta parvenita de la Budapesta la Bucuresti. La 22 martie 1944, colonelul Alexandru Cozloschi, atasatul militar al Romaniei din capitala ungara, comunica Marelui Stat Major roman rezultatul convorbirilor cu omologul sau francez de la Budapesta. Din motive cat se putea de explicabile, frazele erau eliptice si fumegoase. Dar fondul lor era cert. „Germanii - scria Alexandru Cozloschi - au inceput sa aresteze prizonierii francezi specialisti, ca si alte categorii de prizonieri francezi angajati in diferite intreprinderi din Ungaria, expediindu-i in Reich”. Atasatul militar al guvernului de la Vichy in Ungaria era convins ca multi dintre acesti nefericiti, capturati de germani dupa dezastrul militar al Frantei, vor incerca sa evadeze in Romania, „stiind ca acolo sunt mai in siguranta”. In sfarsit, prin Alexandru Cozloschi, atasatul militar de la Budapesta al unei Frante invinse adresa un apel patetic autoritatilor de resort de la Bucuresti: „Sper ca acesti nenorociti vor gasi in Romania o tara amica”. Desi faptul poate sa para paradoxal in contextul general al evenimentelor timpului, Marele Stat Major roman a raspuns favorabil apelului provenit din capitala ungara. Problema nu a fost translata in sarcina Sectiei de prizonieri din MStM, ci in cea a Sectiei 2 informatii si a Serviciului Secret al Armatei. Si, pornind pe firul acestei corespondente, am descoperit un orizont istoric inedit.
La data aceea, in Romania deja se aflau nu mai putin de 170 fosti combatanti francezi, evadati din lagarele de prizonieri germane. Si numarul lor nu inceta sa creasca, fiind demna de remarcat imprejurarea ca multi prizonieri francezi detinuti de germani preferau sa-si ofere un adapost in Romania, cu toate ca le-ar fi fost mai la indemana sa-si regaseasca tara de bastina. Spre exemplu, sublocotenentul Gouaze, evadat din Bavaria, nu a apucat drumul Frantei, desi acest drum era mult mai scurt. Dimpotriva, a traversat clandestin fosta Austrie, apoi o parte din Ungaria, cu gandul sa ajunga in Romania. Din Budapesta, fiind arestat de Gestapo, a fost reintors sub escorta la Viena. La Viena a evadat iar, a traversat iar Ungaria, strans urmarit de Politia horthysta si la 19 iulie 1944, dupa peripetii greu de imaginat, a reusit sa ajunga sub scutul legilor romanesti.
In Romania, prizonierii francezi evadati din lagarele germane erau cazati la diverse adrese desemnate discret de ofiteri din Sectia 2 informatii a MStM si, uneori, de cei din Serviciul Special de Informatii. De pilda, fratii Louis si Laurent Abadie locuiau in Bucuresti, pe str. Aviator Iliescu nr. 23. Roland Almont isi avea adapostul la Caransebes, in Piata Unirii nr. 9. Isidore Coll era angajat la Fabrica de sticla din Polesti, in judetul Severin. Jacques Denizet se ascundea la Craiova, pe str. Unirii nr. 52. Multi au fost raspanditi, individual sau in grupuri restranse, prin satele judetelor Ilfov, Prahova si Arges. Un Maurice Brassier putea fi intalnit in comuna Caciulati. Un Jacques Dubreuil si un Albert Criton locuiau in Chirnogi si, respectiv, la Chiselet. La Manastirea au fost adapostiti Sylvain Auzou, Alexandre Chantal, Casimir Claeys, Georges Doyen, Theophile Dachincourt, Gilbert Deneud, Raymond Dutheuil si Raymond Godot. Cativa, oarecum mai privilegiati, erau cazati in diverse conacuri ale unor mosii, prin intelegere amiabila cu proprietarii: un Pierre Pelletier astepta sfarsitul razboiului la via Mariei Stoenescu din Bozieni, Ceptura, iar un Louis Plas se bucura de ospitalitatea mosierului Gheorghe Costache, la Lehliu. Revenind la Bucuresti, pe Calea Vergului nr. 144 puteau fi gasiti un Emile Masson si un Octave Charrot. Dar nu au fost gasiti niciodata de cei interesati sa-i gaseasca. In ciuda investigatiilor lor tenace, germanii nu au reusit sa le prinda urma.


Despre autor:

Cronica Romana

Sursa: Cronica Romana


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.