Liiceanu - inca un plagiat

S-a miscat musuroiul

Este adevarat ca multi dintre ceilalti semnatari sunt in afara subiectului, din textele lor razbatand doar intentia de a-i ataca pe cei ce au indraznit sa zgarie statuia de gips ridicata in acesti ani lui Liiceanu. intre publicatiile care au gazduit subiectul, de departe s-au remarcat Cotidianul si Evenimentul zilei care au avut cateva reactii in fiecare zi, iar revista "22" a trecut pe planul doi centenarul Mircea Eliade pentru a-l "apara" in mai multe pagini pe Gabriel Liiceanu. Este de apreciat solidaritatea nemaiintalnita a prietenilor lui Liiceanu, chiar daca, in marea lor majoritate, articolele respective s-au limitat la punerea noastra la zid, intr-un neasteptat limbaj imund, care, mai degraba, au atras atentia asupra cazului semnalat.

Cine si-ar fi putut imagina ca delicatul Andrei Plesu, profundul Andrei Cornea sau occidentalul Lucian Pintilie cunosc atat de bine arta calomniei, practicata ca argument cultural? De altfel, trebuie semnalat faptul ca, intre toti cei care au reactionat fata de demersul nostru, tocmai Gabriel Liiceanu a fost cel care a avut un discurs exemplar. Tocmai domnia sa, care, fiind tinta articolelor noastre, avea tot dreptul sa ne faca in fel si chip, a incercat sa lamureasca fiecare capat de acuzare pe un ton civilizat, presarat, in mod firesc, de artificii de limbaj specifice, care fac deliciul polemicii.

Liiceanu recunoaste ca nu a fost anticomunist

Trebuie subliniat, de asemenea, numarul incredibil de comentatori (peste o suta de mii!) de pe diverse forumuri, care s-au angrenat intr-o disputa formidabila pe marginea subiectului propus de noi. Ce ramane, insa, dupa consumarea acestor energii? Nimeni, practic, nu a contestat acuzatiile noastre. Faptul ca Liiceanu a scos, in editia a doua a volumului "Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii", paginile despre Marx s-a dovedit a fi real, mai ales ca republicarea lor acum, in revista "22", confirma teza noastra, potrivit careia autorul s-a despartit in timp de ideologia parintelui comunismului.

Asupra textului pretins disident, dedicat "tovarasei Clocotici" nu mai insistam, din moment ce acum Gabriel Liiceanu recunoaste: "N-am facut niciodata caz de trecutul meu anticomunist. Nici nu am avut unul in sensul marilor gesturi protestatare de tip Goma sau Doina Cornea" (Revista "22", nr. 10/2007, p. 8). Daca va scoate si de pe site-urile personale acele false etichetari si nu-i va mai lasa pe moderatorii de televiziune sa-l prezinte ca pe un disident, putem considera lamurita definitiv aceasta chestiune.

Cea mai grava acuzatie adusa de noi ramane cea legata de plagiat si, din pacate, ea nu s-a lamurit, desi lucrurile sunt cat se poate de clare. Aici am dori sa-i spunem lui Gabriel Liiceanu ca daca se simte nedreptatit de acuzatiile noastre, singura cale onorabila de a ne pedepsi este chemarea in fata instantei, nicidecum apelarea la "trupele de comando" care sa ne linseze public fara sa stie despre ce vorbesc. Sa fie clar: plagiatul este un furt in adevaratul sens al cuvantului, fiind, de altfel, condamnat chiar si penal! Fie si pentru trei randuri din autorul pe care l-ai tradus. La fel ca in cazul celei mai banale gainarii: ai furat o rata, esti hot, chiar daca nu ai luat cu tine tot cotetul.

Inca un text plagiat

In replica la articolul nostru, Gabriel Liiceanu scrie: "comic este sa afirmi despre un om care a tradus pentru cultura romana cam doua mii de pagini din Heidegger ca de fapt a plagiat trei randuri, si asta chiar intr-o carte a lui Heidegger!" Ca si cum daca ai tradus din cineva ai automat dreptul sa-l si plagiezi. Trecem peste faptul ca nu sunt doua mii de pagini si nici nu le-a tradus Liiceanu singur! (De altfel, "Sein und Zeit" a fost tradusa in limba romana pentru prima oara in 1994 de catre Dorin Tilinca, sub coordonarea filozofului Anton Dumitriu, benefiind si de girul lui Octavian Vuia, care a fost studentul lui Heidegger. Despre aceasta traducere importanta, Liiceanu nu scoate o vorba in editia sa, ca si cand carte a celor dintai nici nu ar fi existat.)

Chiar Liiceanu scrie in Nota de la traducerea din "Sein und Zeit": "Urmasii lui Heidegger si editorii germani au interzis ca publicarea si traducerea textelor sale sa fie insotite de studii introductive" ("Fiinta si timp", trad. de Gabriel Liiceanu si Catalin Cioaba, Ed. Humanitas, 2003, p. IX). Nu cumva acestia au intuit ca unii traducatori s-ar putea da filosofi heideggerieni prin furtul unor pasaje consacrate din filosoful german? Macar sa ne spuna dl. Liiceanu, cat are voie un traducator sa fure din opera celui pe care-l traduce, ca sa nu mai fie un plagiat?

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe