In beciurile STASI

Inchisoarea politiei secrete a Germaniei de Est nu figura pe
nici o harta. Nu se stia de existenta ei, doar ca unii oameni dispareau peste
noapte.

Sunt multi cei care se inghesuie sa vada celulele in care
cei aflati pe lista neagra a comunistilor petreceau momente de groaza. Un loc in
care pana si credinta parea zadarnica. Un loc in care erai adus si tinut fara sa
intri in contact cu un alt om perioade lungi. Cei mai multi cedau si recunosteau
fapte pe care nu le comisesera. Acum este muzeu.

Oameni care se opuneau dictaturii comuniste s-au aflat in
detentie aici incepand cu martie 1951, cand intregul complex a intrat in
proprietatea Ministerului pentru Securitatea de Stat. Lista celor incarcerati
continea de la li­derii revoltei din 17 iunie 1953 la adeptii Martorilor lui
Iehova. Politicieni care cadeau in dizgratie, ca fostul ministru de Externe
Georg Dertingeri, si altii au petrecut luni intregi in celule subte­rane.
Walter Linse, avocat din Berlinul de Vest, a fost rapit in 1952 si executat in
Moscova un an mai tarziu.

MARTORI. Toti
ghizii muzeului fac parte dintr-o asociatie a fostilor detinuti politici. Cel
care ne-a condus prin coridoarele lungi ale temnitei a fost inchis aici de trei
ori. Prima oara la 16 ani, pentru ca a indraznit sa ii spuna profesorului sa inceteze
cu laudele pe care le aducea regimului. Dupa ce a fost eliberat a doua oara s-a
dus si i-a batut pe informatorii din bloc, ceea ce l-a readus in celula.

La inceput erau retinuti in camere mici subterane, numite de
prizonieri U-Boot sau submarine, fara lumina naturala, cea artificiala fiind in
permanenta func­tiu­ne. Fosti prizonieri povestesc cum au fost fortati sa
semneze marturii, fiind privati de somn, stand in pi­cioare ore si ore sau tinuti
in celule cu apa. Victimele nici macar nu stiau daca inca se mai afla in Ger­mania. Ceea ce ii facea sa mear­ga inainte erau
interogatoriile, erau singurul contact uman pe care il aveau. Totodata, aici
erau adusi si membrii de partid care se presupunea ca au deraiat de la linia
partidului. Cei mai multi dintre ei erau condamnati de tribu­nalul militar la
ani buni de munca fortata.

NOI TEHNICI. La inceputul
anilor '60, prizonierii din lagarul de munca din apropierea ministerului au
construit o noua cladire cu mai mult de 200 de celule si ca­me­re de
interogatoriu. Complexul vast era inconjurat de o zona res­tric­tionata de
dimensiuni mari. In tim­pul RDG, nici unui cetatean nu i se permitea sa intre in
acest loc secret. Multi erau retinuti aici, pentru ca au incercat sa fuga sau sa
emigreze din RDG, sau cei care erau persecutati pentru opiniile politice precum
Rudolf Bahro sau autorul Jurgen Fuchs. Vi­o­len­ta psi­hica capata valente din
ce in ce mai mari prin metode care re­u­seau sa strapunga rezistenta
pri­zo­nie­ri­lor. Sistematic, li se inducea sen­ti­mentul ca erau condusi fara
sa se poata opuna catre o autoritate atot­puternica. Taindu-le complet le­gaturile
cu lumea exterioara si cu cei­lalti prizonieri, erau interogati in permanenta,
luni intregi, de ofi­teri bine antrenati, pentru a semna de­claratii
incriminatorii. Cei care erau adusi la inchisoare nu erau transportati in dube,
ci in masini fo­losite la transportul legumelor sau aprovizionarea pescariilor
pentru a nu bate la ochi. La un mo­ment dat erau atat de masive trans­porturile,
incat s-au primit re­clamatii din alte cartiere, precum ca cei din cartierul
unde se afla inchisoarea primesc mai mult peste decat celelalte zone.

“MINCIUNI!”. “Printre
vizitatori s-au numarat si fosti gardieni, care au inceput din senin sa tipe ca
spunem minciuni, ne spune ghidul. Acestia se apara, spunand ca si-au facut
meseria.” Intr-o zi, dupa unificarea Germaniei, s-a revazut cu gardianul care
se ocupa de el. “Am simtit o furie la inceput, dar cel care m-a chinuit inainte
de '90 era deja in varsta. I-as fi tras una, dar am stat sa ma gan­desc. Batranul
de abia mai rasufla de spaima. L-am lasat...”

STASI numara 91.000 de agenti si 180.000 de informatori,
de­venind astfel cea mai numeroasa retea de spionaj. Fiecare om care in­tra in
sistem era la randul sau ur­marit de un altul. Majoritatea fos­tilor prizonieri
care au cerut rea­bilitarea dupa sfarsitul dictaturii SED in 1990 au fost
declarati ne­vinovati de autoritatile ruse. Ca ur­mare a unificarii celor doua
Ger­ma­nii, inchisoarea a fost inchisa in 1990. In Germania s-a dat una dintre
primele legi ale accesului la dosare si, de asemenea, preve­deri de tip lustratie.
Gauck este institutul care studiaza do­sa­rele. Denumirea vine de la fondatorul
sau, un pastor. Lustratia a avut rezultate ambigue. Ex-ofiterii STASI nu prea
au fost judecati. Fostii “militieni” si chiar ofiteri din armata au fost dati
afara cand s-a reunificat Germania si nu li s-a
mai recunoscut nici macar ca ve­chime in munca faptul ca au lu­crat pentru
institutii care au fost de­clarate criminale. Cei mai multi dintre cei care au
lucrat in acest apa­rat au in prezent ocupatii ono­ra­bile, cea de avocatura
fiind cea mai frecventa. Subiectul lustratie a fost si in Germania
unul destul de politizat, in sensul in care dreap­ta (CDU, Uniunea Crestin-De­­mo­crata)
a cerut o lustratie cat mai completa, condamnarea oficiala a comunismului si
chiar scoa­te­rea lui in afara legii. Stanga (SPD, Partidul Social Democrat si
PDS, un partid mai mic, con­ti­nuator al Partidului Comunist din RDG) nu a fost
de acord. Ea a sustinut ca nu era neaparat o idee foarte rea comunismul ca
teorie, ca era un tip de umanism. PDS nu mai reprezinta o forta semnificativa
acum, dar la inceputul anilor '90 era destul de popular, pentru ca in Est se inchideau
fabrici, oamenii ramaneau fara locuri de munca. PDS a si fost la guvernare, intr-o
majoritate de stanga, sub unul dintre guvernele conduse de fostul can­celar
Gerhardt Schroeder.

Poti atinge ce vezi, “nu ca la noi”

Muzeul contine mai multe sec­tiuni. Biroul ultimului
ministru pentru Securitatea de Stat, Erich Milke, este practic locul unde erau
luate toate deciziile. Pe langa biroul care includea si secretariatul si aria
privata a ministrului, echipata dupa propriile dorinte, se pot vizita si
birourile subordonatilor sai directi si ale celor mai apropiati sfatuitori ai sai,
camera de conferinte si cantina. Dupa luarea cu asalt de la 15 ianuarie 1990 a
suprafetei, incaperile au fost sigilate, aceasta masura a ajutat ca acestea sa
ramana intacte. Vizitatorii pot vedea tehnicile de urmarire folosite de STASI.
Ele au fost produse in anii '60 si '70 si au fost folosite sporadic pana in
1989. Este cert ca erau echipati cu cea mai moderna tehnologie, dar aceasta a “disparut”.
Expozitia cu­prinde echipamente de su­pra­veghere, de exemplu o camera intr-un
nasture sau tabachiera. Munca traditionala era un

element fix in munca edu­ca­tionala si politico-ideologica. In
expozitie se regasesc diferite obiecte, care erau folosite in domeniu si care
erau acordate cu diverse ocazii, in cadrul Securitatii de Stat, precum si al
unor “autoritati infratite” (KGB). O alta parte a expozitiei o reprezinta
reconstructia partiala a cabinetului Traditiilor al Departamentului Principal
VII din Ministerul pentru Siguranta Statului din anul 1982.

DIFERENTE. Au
existat dife­ren­te majore fata de ceea ce s-a in­tam­plat in tara
noastra. Oficial, dupa moartea lui Stalin nu s-a mai fo­losit tortura fizica.
Probabil au avut loc brutalitati fizice, dar erau izo­late. Regula insa spunea
ca ofi­te­rii nu aveau voie sa atinga de­ti­nu­tii. In schimb, in Romania,
me­to­da torturii a fost scoasa in afa­ra le­gii in 1964. Moartea lui Stalin a
produs schimbari la conducerea partidelor comuniste din Est in toa­te tarile,
mai putin Ro­ma­nia. Hrus­ciov a criticat la plenara PCUS din 1956 “excesele”
de cult al per­sonalitatii lui Stalin si a eli­be­rat detinutii politici din
Uniu­nea Sovie­tica, de asemenea au fost schimbati aproape toti secretarii
ge­nerali din ta­rile-satelit. Exceptia a fost Gheor­ghiu-Dej, care a incercat
sa se arate cat mai fidel Mos­co­vei.

“N-AM STIUT!”.
Spre deosebire de Romania, in RDG exista, cam pana in '89, o proportie
semnificativa din populatie care credea in justetea comunismului ca ideologie,
foarte multi au spus dupa '89 ca habar n-aveau de existenta inchisorilor, ceea
ce de­monstra cumva ca politica prin care se tineau secrete locatiile a dat
rezultate. “N-am stiut!” a fost fo­losit de nemti si la caderea nazismului. Daca
la noi se faceau bancuri politice, in regimul din RDG nu se intampla acest
lucru, de­oa­re­ce foarte multi credeau ca ai lor conducatori sunt bine intentionati.
Din acest motiv, dupa reunificare, multe voci au spus ca unele institutii din
RDG trebuie mentinute si ca Germania fie trebuie sa incerce un amestec de
capitalism si socia­lism, fie chiar sa functioneze cu doua sisteme - unul in
Vest, unul in Est. S-a renuntat la idee, pentru ca cei din Vest erau categorici
im­po­triva, iar crimele din Est au devenit imediat dezvaluite.

RESPONSABILITATE.
Dupa reu­nificarea celor doua Germanii, des­coperirea locului inchisorii era
ine­vitabila. Conform marturiilor unor fosti angajati STASI, intentia ini­tiala
era ca documentele care in­criminau aparatul sa fie arse du­pa ce au fost
rupte, insa ofiterii in­sarcinati de fostul sef, Erich Mielke, cu aceasta treaba
nu au reu­sit sa organizeze transportul sa­cilor pana la locurile de
in­ci­ne­ra­re. Documentele sunt astazi sub for­ma a 600.000 de fragmente
salvate, care sunt depozitate in 16.250 de saci. Specialistii spun ca
documentele pe care au incercat sa le dis­truga ofiterii STASI ar putea
cu­prinde informatii importante ale fostei politii secrete din RDG. Acestea ar
include dovezi ale unor in­cer­cari de recrutare a unor angajati ai NATO sau a
unor academicieni straini, precum si liste cu per­soanele recrutate de STASI
sau in­formatii utile despre operatiunile secrete desfasurate de aceasta agentie
in intreaga lume. Din 1991 si pana acum au fost refacute ma­nual mai multe
documente, dar ele reprezinta doar o infima parte din cantitatea totala lasata
de STASI. Con­form ritmului de lucru manual s-a estimat ca refacerea tuturor
documentelor prin metode tra­di­tio­na­le ar dura cateva sute de ani.
Alternativa vine de la un program com­puterizat care ar putea “rea­sam­bla”
documentele rupte in cinci ani.

Good bye, Lenin!

Lansat pe ecrane in 2003, Good bye, Lenin! spune povestea
unei familii din Germania de Est. Tragicomedia, regizata de Wolfgang Becker,
arata ca multi nemti pareau multumiti de viata pe care le-o oferea sistemul.
Totul porneste de la faptul ca o femeie, apriga sustinatoare a socialismului,
intra in coma cu putin inainte de caderea Zidului Berlinului. Isi va reveni dupa
noua luni, insa doctorii ii spun baiatului ei ca inima mamei este prea slabita
sa reziste la socuri. Si socul cel mai mare ar fi fost sa fi aflat de triumful
capitalismului. Alex va transforma apartamentul in care sta cu mama sa intr-un
muzeu al socia­lismului, ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat. O va hrani pe
Christine cu castraveciori de import, insa ambalati in vechile borcane
procurate de prin gunoaie. Ajutat de un coleg, Alex ii va asigura mamei sale si
buletine de stiri. Si totusi filmul este o recunoastere a lasitatii. Mama lui
va recunoaste ca in toti acesti ani teama a facut-o sa accepte aceste lucruri.
Va reusi sa vada lumea reala: observa o zvastica mazgalita, o icoana, reclamele
la Burger King, dar emotionanta este secventa in care statuia lui Lenin este
ridicata in aer de un elicopter si se indeparteaza. In final, rolurile se
inverseaza. Mama lui, uimita de eforturile lui Alex, va muri fara sa ii spuna ca
a aflat adevarul.

Mihai Stirbu, Berlin

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe