Despre imoralitatea recunostintei (II)

Am vazut in articolul anterior ce gandesc marii moralisti despre sentimentul recunostintei si ce sintagma imposibila, vexanta pentru noi, crestinii ortodocsi, foloseste Mihai Ralea atunci cand urmareste efectele provocate de ceea ce in limbajul popular se cheama "facerea de bine"... Ideea, deceptionanta, este ca bine faci, rau gasesti si ca este bine sa te feresti a doua zi dupa ce ai ajutat, intr-un chip sau altul, pe cineva. Acela se va grabi sa te loveasca pentru a scapa de povara recunostintei...
Ce-i de facut in acest caz? Cum sa evitam exploatarea recunostintei, adica servitutea fata de binefacator, dar si odioasa ingratitudine care, fie vorba intre noi, nu poate fi in nici un fel justificata oricat de inteligenti si iubitori de paradoxuri am fi?!... Tot Ralea ne da solutia: "singurul mijloc de a evita recunostinta e sa faci bine mereu, cronic, pana la sfarsitul vietii". Recomandarea (in paranteza fie zis, cam perfida) are o morala care rastoarna, in cele din urma, demonstratia dinainte a criticului: sa faci pana la capatul istoriei fapte bune, zice siret autorul, pentru ca, altfel, daca te opresti, vei deveni repede victima ingratitudinii.
Fabula amara. Mizantropie greu ascunsa sub fraze sprintene, inteligente. Exista, totusi, o parte de adevar in demonstratia moralistului despre "imoralitatea recunostintei", si anume aceea care remarca faptul ca, in multe cazuri, recunostinta se poate transforma intr-un mijloc de exploatare a binefacerii. Toata mafia moderna se bazeaza, in fond, pe aceasta forma de investitie: dau ca se primesc inzecit (in ordine materiala), iti salvez mana ca sa ma folosesc, apoi, de amandoua etc. Aceasta cadere morala nu justifica insa imoralitatea celui care, dupa ce i-ai facut un bine, se grabeste sa-ti faca un rau. Cu riscul de a fi socotit un poporanist conservator si antipatic trebuie sa spun ca, la acest punct, sunt de parere ca autorul anonim se dovedeste a fi mai intelept si mai subtil decat multi moralisti invatati si sceptici atunci cand spune ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita. O mizantropie suportabila si o pedagogie preventiva.
Exista, cu toate acestea, si alta filosofie de existenta care regleaza relatiile dintre oamenii care, pentru a putea infrunta brutalitatile istoriei, trebuie sa-si faca reciproc bine (sa se ajute) fara a astepta recompense imediate. Cea dintai si cea mai solida pentru noi, europenii, este morala crestina. Ea recomanda o pedagogie a tolerantei si ne indeamna sa facem binele pentru ca binele facut ne imbogateste, moral si spiritual, in primul rand pe noi. Mila, un sentiment pe care Nietzsche il detesta in modul cel mai sincer socotindu-l inesential si injositor, este, totusi, fundamental pentru om pentru ca el corecteaza, diminueaza egoismul individului si exprima iubirea, solidaritatea si toleranta fara de care o societate civilizata nu-i posibila. Dar recunostinta? Este recunostinta, automat, imorala, razbunatoare? E absurd sa credem acest fapt desi, repet, toti avem experiente dezastroase in acest sens. Ce pot sa spun, acum, dupa 40 de ani de critica literara, este ca nu sunt obsedat de ideea recunostintei. Am vazut prea multe si am patit destule ca sa mai pot crede ca natura umana (inclusiv cea din ramura intelectuala) este perfecta. Ceea ce nu ma face totusi sa admit ca, daca ai facut un bine (iar binele pe care il poate face un critic literar este sa citeasca atent si sa judece drept), trebuie sa primesti, numaidecat, o injurie drept recompensa. Eu cred sincer ca binele este productiv si ca ura, ingratitudinea, dorinta abisala de razbunare exprima, nu forta, ci esecul spiritului.

---

Despre autor: