O zi cu Florian Pittis in Toronto (in memoriam)

Intr-o buna zi, asa cum numai zilele bune pot sa fie, am avut ocazia de a ma plimba prin Toronto cu Florian Pittis. Cautam muzica rara si ne-am folosit de acest prilej pentru a vedea cate ceva din Downtown.
Era a nouasprezecea zi a lui mai, Soarele era rege peste un cer inalt, de un albastru adanc iar copacii, ca de sarbatoare, imbracasera straie proaspete de un verde crud. Primavara este in aceasta perioada la apogeul inflorescentelor parfumate Inginam in surdina “Here comes the sun” si m-am simtit deodata, miraculos, fara griji si usor ca un copil. “Forever in blue-jeans”, Pittis tocmai coborase din cantecul lui Neil Diamond.
Am luat-o amandoi la vale pe St. George pana am ajuns la Bata Shoes Museum. Paru-i argintiu stralucind in soare se reflecta in geamuri. Calca cu atentie in adidasii albi, parca sa nu tulbure viata orasului. Am traversat si ne-am ales itinerariul pe harta campusului Universitatii Toronto, ce se afla convenient, via-a-vis. Am pornit in periplul nostru pe jos, in dreptul Muzeul Pantofilor. Continuam drumul o vreme fara sa ne spunem nimic. Priveste cladirile din jur si doar atat. Ajungem la Robarts Library . Cladirea pare desprinsa din Star Trek. Arhitectura fantastica sugereaza navete spatiale ce au impietrit pe rampe de lansare la inaltimi diferite.
Din buzunarul din stanga de la piept scoate un pachet de tigari Carpati fara filtru. Imi ofera una. O iau cu placere. E cu foita striata, inseamna ca-i de Sfantul Gheorghe. Imi confirma aceasta zambind. Ne intoxicam amindoi cu placere tragand in piept mahoarca. Anumite lucruri nu se vor schimba niciodata pe lumea asta! Isi aminteste cum, cu ani in urma, mergea pe strada tot asa, fumand Carpati, avand in mana dreapta tigarea, iar in cealalta o scrumiera. Purta ochelari fara lentile. Il puteai vedea asa in statia de troleibuz de langa Bulandra.
Mergem pe Hoskin Ave si trecem pe langa colegiile vechi ce imi amintesc de Oxford si batrana Anglie. Facem la stanga si iata-ne serpuind printre stejari, pe Aleea Filozofilor. Ne asezam pe o bancuta in spatele Conservatorului de Muzica. Printr-o fereastra deschisa un violoncel se aude exersand “Variatiuni pe o tema rococo” de Ceaikovski. Studente trec pe langa noi grabite. Curg clipele ca florile de cires scuturate de vant. Vorbim despre ritmul lumii. E altfel acum decat cu treizeci de ani in urma, nu-i asa ? Pe atunci parca lumea credea mai mult in pace, in filozofia lui “Noi” comparat cu cea de azi a lui “Eu”. Tinerii se organizau de la sine intr-o miscare ce i-a luat pe toti prin surprindere, ca o furtuna. Erau hippies sau flower-power. Miscarea originase in San Francisco si a fost caracterizata printr-o anarhie non-violenta, un refuz de incartiruire in dogme, o responsabilitate pentru mediul inconjurator si mai ales, prin respingerea modului de viata materialist. Hippies au creat o cultura proprie; cea a sperantei in binele tuturor. Voiau sa vindece razboaiele cu flori. In SUA si Anglia, in muzica, au generat fenomenul psyhedelic, cei mai cunoscuti reprezentanti ai acestui gen fiind The Grateful Dead, Jefferson Aerplane si, bineinteles, Pink Floyd. Parte din aceeasi miscare, John Lennon ataca si el razboiul, motivatiile lui si clasele sociale, in timp ce Bob Dylan turna acid prin versurile lui pe sistemul responsabil de atata nedreptate.
La noi, Pittis a incercat mai mult de unul singur sa extrapoleze aceste principii ale miscarii flower-power, in Romania comunista. Intelegeti acum mai bine poate, de ce tinea in mina scrumiera pe strada cand fuma. Si de ce purta ochelari fara lentile. Pentru a arata ca vede, si nu numai atat, ca vede bine de unde vine raul. Nu putea sa spuna lucrurilor pe nume. Ce-i ramanea atunci? Deghizat in inofensiv actor, a fost unul dintre putinii artisti care a gasit un mod de a transmite mesajul de protest pe sub nasul mai-marilor zilei. Mai tarziu a pus in scena “Cum se numeau cei patru Beatles”, tragand sirena de alarma, pentru cine avea urechi sa auda. Si in capitalism si in comunism lumea cade intr-un vertigo iluzoriu in care valorile etern umane sunt inlocuite cu efecte de mucava si surogate de adevar si calitate.
Iesim iarasi pe Aleea Filozofilor. Rup un fir de iarba si-l tin intre buze. Pittis isi mai rasuceste o tigara. Ajungem in Queen's Park. Trecem pe langa statuile de bronz si vorbim despre cum au reusit englezii sa impregneze pe pamantul acesta cultura lor si de ce ne dizolvam noi in continentul nord american aproape fara urma, cuminti si la dispozitia dumnealor.
Coboram pe University la vale, catre lac. Soarele ne arde fetele, dar n-am de gand sa ma feresc dupa atata iarna. Am facut la stanga pe Dundas. Ajunsi pe Yonge Street am dat de vanzoleala zilnica. Am intrat in magazinele de muzica, in cautare de raritati. A inceput sa caute cu atentie prin standurile cu CD-uri. Se opreste din cand in cand si extrage cu doua degete, cu infinita atentie, ca pe un esantion radioactiv, cate un CD. “Nici o discografie nu este completa fara Jon Anderson si al lui: Olias Of Sunhillow”, imi spune, si il privesc mirat. “N-am auzit”, replic eu cu sinceritate. “L-am cautat prin toata lumea, crede-ma”, imi spune Pittis, “si la New York, si in Londra, Los Angeles si uite, nici la Toronto nu este... Stii unde l-am gasit ?

---

Despre autor: