Prima resemnare a urmat unei imense dezamagiri: atunci cand mie a inceput sa-mi fie rusine ca am putut sa ma bucur, alaturi de alti atatia prieteni ca Ceausestii au fost impuscati ca niste caini, ca am putut sa fiu de acord cu un asasinat care s-a do
Prima resemnare a urmat unei imense dezamagiri: atunci cand mie a inceput sa-mi fie rusine ca am putut sa ma bucur, alaturi de alti atatia prieteni ca Ceausestii au fost impuscati ca niste caini, ca am putut sa fiu de acord cu un asasinat care s-a dovedit mai apoi a fi fost preambulul celei mai mari mistificari a istoriei noastre. Ca intr-un "legatto de expresie", desi muzica generala suna fals, tot prin 1990 mi-am dat seama ca ceea ce se intamplase atunci nu avea nici o legatura cu vreo revolutie. Semana mai mult cu o lovitura de stat si, in plus, noi, romanii nu ne schimbaseram deloc, nu renuntaseram la nimic din ce era rau si urat in noi si nimanui nu-i mai pasa de jertfa martirilor din Decembrie 1989. Am invatat sa traiesc cu acest gust amar, intr-o resemnare care din timp in timp mai lasa, totusi, locul unui fir de speranta.
A doua dezamagire si a doua resemnare se leaga in mod direct de speranta despre care vorbeam mai sus. De data asta ea avea si un nume: Emil Constantinescu. Probabil mai sunt unii care sa-si aminteasca de el. Am scris zeci de articole, am lipit afise si am fost haituit, impreuna cu alti atatia ziaristi de ciracii d-lui Iliescu. N-a fost necesar decat un an ca sa-mi dau seama ca tot esafodajul constructiei sale politice, format, in cea mai mare parte din oameni care inainte de 1989 nu si-au asumat nici un risc, iar "dupa" au devenit cei mai aprigi profesori de anticomunism, era sortit esecului, din motive foarte "omenesti": invidie, ura, vanitate sau dorinta de stapanire a resurselor. Asta a coincis cu faptul ca desi ma consideram "de dreapta", cum era, si este si acum la moda, mi-am dat seama ca in adancul sufletului sunt un om de stanga. M-am resemnat si am invatat sa traiesc cu gandul ca m-am inselat din nou.
A treia dezamagire - poate cea mai mare si mai profunda - a fost cand, recent, un grup de intelectuali in care am crezut cu adevarat s-a transformat in "anexa culturala" a presedintelui. Marturisesc ca, mai mult decat imaginea Regelui Mihai, spasit, in spatele presedintelui Iliescu, m-a durut imaginea care-l prezenta pe d-l Liiceanu, singur si umil la poarta casei de campanie a d-lui Basescu. Apoi m-a dezamagit ura si rautatea (antiortodoxa!) a unor intelectuali de marca de a lapida in stanga si in dreapta, cu un glas infricosator si justitiar si cu fete de icoana jignita. Iar glasul lor este cu atat mai strident, cu cat tacerea lor inainte de 89 era mai tenebroasa si supusa. Atunci trebuiau aparate serviciul, bursele in strainatate, publicarea cartilor. Acum, probabil tot asa.Tot ei sunt si acum (cu cateva exceptii), aceia care stangaci vor sa-l "scuze" pe d-l Basescu pentru toate "neajunsurile", pentru trecutul si prezentul care, iata, ies din ce in ce mai pregnant, urat si des la iveala, cerandu-ne sa mizam pe sinceritatea lui. De parca sinceritatea - vorba regretatului Octavian Paler - ar fi o calitate in sine si n-ar exista sinceritati gretoase de care se folosesc marlanii pentru a fi marlani si toapele pentru a fi toape. Nu va mai trece multa vreme si multi din cei care azi se gudura pe langa intelectualii care se gudura pe langa presedinte se vor trezi si vor pune intrebari. Dar eu nu mai astept pana atunci. Pentru ca, deja sunt dezamagit si incep sa simt gustul amar al celei de-a treia resemnari.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.