Am revenit pe pamant

Dupa ce am gustat din pacea in care ne-am lasat invaluiti vreme de sase saptamani. De fapt, s-a revarsat peste noi, in cascade, o cupa cu involburate taceri, ispite sau retrageri demne in adancimile fiintei noastre. Intr-un tarziu, ceva anume ne-a primenit simturile, ne-a inviorat trupurile, ne-a trezit din lentoarea asteptarilor si ne-a aruncat sub aripa ingerului de paza - infiorati de zvonul sarbatorii. Astfel transformati, am cantat, intru slava luminii, sub coroana ciresilor infloriti. Numai atat?! Sa nu fi lasat, oare, in noi, "drumul" Invierii Domnului promisiunea renasterii noastre?! Am spus "drumul", si nu Postul Mare - ca o treapta spre cer - pentru ca insasi dorinta (sau nevolnicia) purificarii spre intampinarea Invierii presupune un parcurs lung, o inclestare, o recluziune. O izbanda ridicata pe vointa si infranare. Un triumf al picaturii de iubire pentru Dumnezeu. Si cine ne-ar putea opri sa ne asumam, in toata aceasta plutire spre inaltimea moralei crestine, puterea de a iubi si a darui?! Sigur, avem timp de intrebari. Nu ne costa decat un chibzuit ragaz in care sa admitem ca, bucurandu-ne, am putea scapa de tristeti. Iar martorii tristetilor noastre, ai gravitatii exagerate, pe care ni le citim unii altora pe chipurile obosite, sunt chiar propriile ganduri despre conflictele noastre nerezolvate sau despre impacarile amanate.
Invierea Domnului - atat de mult asteptata - ne-a eliberat, pentru o noapte, de cei care am fost. Ne-a temperat bataile inimii, ne-a topit sloiul de gheata amutit intre granita indoielii si a sperantei.
Ne-a limpezit caile spre noi insine si spre ceilalti. Apoi ne-a restituit mai puternici, smeriti - pe unii dintre noi poate mai fragili si sfiosi - timpului prezent.
Am trecut prin focul dogoritor dintre doua lumi: inaltimea pura a dumnezeirii si realitatea austera a vietuirii pamantesti. Pentru a ramane aninati de taria cuvintelor care comprima esenta sarbatorii:"Invierea Mantuitorului reprezinta centrul de gravitatie si axa lumii; fundamentul credintei, al spiritualitatii noastre". Si oricat de mult ne-am rataci pe drumurile noastre, ale cautarii sau implinirii la care visam, de un lucru suntem siguri: "Pastile sunt amintirea rascumpararii neamului omenesc, prin Patimile, Moartea si Invierea lui Hristos, care a luat pacatele lumii; ziua in care Dumnezeu a adus lumea dintru nefiinta intru fiinta si, smulgand tot neamul omenesc din fundul iadului, l-a suit la cer...".
De acolo ne hranim, de 2000 de ani, cu bucuria unui nou inceput. Si oricare ar fi acela, aici, pe pamant, promisiunea primaverii, care ne cuprinde in bratele ciresilor infloriti, este, in sine, o salvare. Poate chiar paradisul nostru. Pentru o vreme...

---

Despre autor: