Ion Nicodim si Ovidiu Maitec

Este vorba de pictorul Ion Nicodim si de sculptorul Ovidiu Maitec. Am scris despre ei inainte de 1989 si am reprodus insemnarile mele in volumul "Moartea lui Mercutio" (1992). As vrea, in randurile ce urmeaza, sa spun cat de grea si ireparabila mi se pare a fi, pentru arta romaneasca, disparitia lor. Nicodim mi s-a parut, de cand i-am vazut primele "campuri" si primele "lacuri", un caligraf fabulos, fixat la frontiera dintre experimentul avangardei si neomodernitate, adica o modernitate care incearca sa-si depaseasca limitele si canoanele, o modernitate obsedata de perfectiune si dornica, in acelasi timp, sa se innoiasca. L-am asemuit o data cu un poet alexandrin care compune ani in sir un polindrom perfect si, daca imi amintesc bine, comparatia nu i-a placut. Vazand evolutia lui, cred ca avea dreptate.
A introdus in ultimele decenii in pictura motive noi si in "volumele" sale a folosit cu obstinatie materiile socotite impure. El reusea sa le dea forta si puritatea pe care numai arta autentica le poate da elementelor realului. In astfel de situatii, caligraful alexandrin traia momentele lui de revolta, opera de arta nu era numai o rugaciune, o lunga contemplatie si o minutioasa arta a nuantei, devenea, in chip vizibil, expresia unei presante, aproape provocatoare vointe de a experimenta. Mi se pare ca descopar in arta lui Nicodim o forta a tandretei (daca pot spune asa), o sentimentalitate reprimata, o "panda" a simbolurilor si, cum am zis, o obstinatie a detaliului care, din cand in cand intra in criza si atunci se deschide spre alte spatii de imaginatie. Un admirabil artist, un spirit al finetei si un veritabil maestru al nuantei.
Maitec mi-a lasat impresia, cand i-am vazut "portile", "pasarile", "cariatidele", "cuburile", si "coloanele cu aripi", de forta si liniste brancusiana. Un creator care isi cunoaste bine mestesugul si, ca Femios (simbolul de totdeauna al artistului), era inspirat de un zeu de sus. Sau, cum ar fi zis Nichita Stanescu, Maitec avea in el un mot de zeu. Un modern, un postmodern, un spirit arhaizant, unde il plasam pe ardeleanul Ovidiu Maitec, omul acela care, pana mai ieri, se invartea printre noi cu fata lui framantata si darza si cu vorba lui repezita si hotarata, foarte hotarata? Nu stiu ce spun criticii de specialitate despre toate acestea, dar eu imi amintesc de o observatie a lui Mircea Eliade, care, vazand sculpturile lui Maitec, a spus ca verticalitatii brancusiene ("indradacinate") ii corespunde in arta lui Maitec o verticalitate ranita, framantata de o lumina stranie. Observatie fina. Imi amintesc de o "balanta" a lui Maitec, o opera lipsita de trufie, stoica si sugestiva, o balanta strapunsa de goluri; lumea se sprijina, parca, pe echilibrul partilor, linistea spiritului nostru depinde de buna randuiala a doua talere de lemn, doua biete talere de lemn.
Imaginatia mea merge mai departe si se gandeste ca pe aceste biete talere de lemn stau faptele noastre si ca, intr-o zi, ele vor fi judecate cu asprime... Iata, Nicodim si Maitec, doi creatori exemplari, doi artisti europeni, s-au si prezentat la judecata, in fata balantei...

---

Despre autor: