Curajul de pe urma

Nu stiu cat trebuie sa treaca de la o intamplare nefericita ca s-o pot
relata relaxat, fara sa-mi
fie frica de urmari.

In urma cu douazeci de ani
m-a chinuit o luna intreaga o piatra la rinichi. In toti acesti ani am evitat strada spitalului unde am fost internat, iar daca am strabatut-o, am facut-o numai pe trotuarul de vizavi. Tinand niste distante, in timp si spatiu, mi s-a acutizat sentimentul ca tin si primejdia departe de mine. Intre crize, care-s cumplite, asemanatoare, spun femeile, durerilor la nastere, multe lucruri imi pareau interesante. Demne de a fi povestite cand voi fi scapat de pietricica spinoasa, care nu voia in nici un chip sa iasa. In felul lor, multe intamplari din spital au devenit si mai provocatoare, mai miezoase si burlesti, pe masura ce s-a scurs vremea. Insa le-am evocat rar si prudent. Nu-i bine sa starnesti trecutul. Nu se stie
niciodata cand si cum se intoarce, ca sa te pedepseasca pentru nesocotinta. Nu-i sanatos sa-i dai cu sac unui necaz, de indata ce-ai scapat de el. Dupa zece, dupa douazeci de ani am simtit asa, un soi de eliberare, o incuviintare de sus. Ca si cum pripeala, faptul ca m-am grabit sa sfidez un chin abia consumat
s-au prescris. Ca si cum mi s-a permis sa-i scormonesc si partea de grotesc. Cum ar fi, de exemplu, momentul in care mi-am dat seama ca un vecin de pat nu tusea, ci murea, si am fugit intr-un salon
indepartat cu temeiul acelei credinte infantile, de care am pomenit, ca distanta rezolva multe. Domnule, mi-a zis un medic, ai fost pomenit dimineata la raportul de garda. Fugeai de parca aveai o racheta-n fund. De cine fugeai, de moarte? Atunci, ironia medicului nu mi-a placut deloc, astazi insa o gasesc potrivita momentului. Da, fugeam de moarte.

De indata ce am fost mutat in alt salon, fara muribunzi, am fost vizitat de un ins cu picioare scurte si cu o fata lunga, cabalina, care
m-a intrebat, pe un ton doct, ce carti am citit. De citit imi arde mie?, i-am raspuns. Ma refer la cartile privitoare la pietrele de la rinichi, a zis el. Trebuie sa te apuci de citit si sa-ti gasesti singur remediul. Aici nu-ti face nimeni nimic. Daca vrei, iti aduc eu cateva manuale. O sa
te descurci. Esti prea tanar ca sa mori. Am decis sa te salvez. Iti aduc ceaiul meu miraculos.

Un vecin de pat, care-l cunostea pe omul cu picioare scurte, mi-a spus ca e un vechi client al spitalului si ca mai avea de trait cateva ore, cel mult cateva zile. Cauta persoane, asa, ca dum-
neata - mi-a mai spus vecinul de pat - care n-au mai avut probleme renale, ca sa le vorbeasca de ceaiurile minune, cu care o sa scape
el cu viata. Sarmanul, sa nu-l
contrazici. Bea-i ceaiurile si asigura-l ca te simti mai bine.

Spre seara am fost mutat in al treilea salon si, de frica mortii, care se tot invartea prin preajma mea, nu m-am interesat de soarta acelui disperat. Am evitat sa intreb de el, tot timpul cat am fost internat si nici dupa ce am parasit spitalul n-am fost curios sa aflu daca mai traia. Am evitat, ocolind pe alte strazi sau mergand pe trotuarul de vizavi, nu numai spitalul, ci si stirile lui. Acum, dupa douazeci de ani, am curajul sa ma intreb: S-o fi salvat? E si acesta un curaj, sa pui intrebari cand nu mai e nimeni sa-ti raspunda!

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe